Între ele, mai mică, mai discretă şi mai ascunsă din calea lor şi din cauza programărilor ”la matineu”, Sala Mică a Palatului sau Auditoriumul de la MNAR. Loc pe care l-am tot pomenit în pledoariile pentru muzica de cameră în festival, multă şi de calitate la această ediţie. Dar la care nu se înghesuie multă lume. Iar unul dintre aceste programe a fost cel de sâmbătă dimineaţa, 12 septembrie, în ciclul Enescu şi contemporanii săi: Orchestra Naţională de Cameră a Republicii Moldova, dirijor Cristian Florea. Un concert excepţional!  

Nu sunt ceea ce s-ar putea numi un ”unionist”, nu mă pricep şi n-am timp de geopolitici unilaterale. Şi oricum, e plin de specialişti, prezicători şi analişti în domeniu. Eu ţin mult la foştii mei colegi şi profesori basarabeni din Conservator, de care mă leagă amintiri studenţeşti, şi nu numai. Sunt nişte oameni dintr-o bucată, sinceri, pătimaşi şi grozavi de copilăroşi. Şi dedicaţi fără rest unei prietenii. Sau unei pasiuni. Şi asta se vede cel mai bine în cântare, e întodeauna  mult suflet în ceea ce fac pe scenă, când se apucă de ceva ”straşnic”.

Şi straşnic, şi bine gândit a fost programul de la Auditorium al orchestrei de cameră moldoveneşti. Înfiinţată la Chişinău în 1989 de violonistul şi dirijorul Alfred Gherşfeld , Orchestra Naţională de Cameră (unde Naţională e chiar un titlu de glorie!) i-a bucurat pe moldoveni cu rarităţi precum muzicile lui Enescu, Şostakovici, Prokofiev şi Sviridov într-o epocă în care n-aveau parte de prea multe bucurii. Să fii muzician peste Prut nu e joacă şi e admirabil cum generaţii întregi de instrumentişti -  maeştrii în artă li se spune aici celor care merită - au păstrat cu sfinţenie din bunel în nepot seriozitatea asta cu morgă în atitudinea pentru muzică şi muzicieni.  

După ce a condus orchestra între 1995 – 2000, după peripluri europene în care a dirijat mult şi multă operă cu multe nume mari – Teresa Berganza, Montserrat Caballe, Jose Carerras şi Placido Domingo, violoncelistul şi şeful de orchestră Cristian Florea (FOTO), un muzician complet, aplaudat, premiat şi bine primit peste tot în Europa, de la Freiburg la Nacional de Catalunya, s-a întors în 2010 la această primă iubire. Pe care a rafinat-o cu grijă în sute de concerte în Sala cu orgă din Chişinău şi zeci de prestigioase turnee anuale realizate ca prim-dirijor. Iar rezultatul, l-am văzut sub ochii noştri,  Orchestra Naţională de Cameră a Chişinăului sună superb.

Programul începe cu Capriol Suite, cea mai cunoscută lucrare a compozitorului britanic Peter Warlock, o partitură tipică pentru acel intraductibil englishness, aşa cum l-au moştenit supuşii coroanei din era elizabetană, pînă la Tippet, Britten şi Vaughan-Williams. Scrisă în 1926, anul Sonatei enesciene ”în caracter popular românesc”, Suita Capriol e o bijuterie.

Moldovenii intră motivaţi, pe coardă, în Basse-Danse, prima parte a fermecătoarei suite neoclasice inspirate de temele din Orchésographie, o culegere de dansuri renascentiste apărută în Anglia anului 1589 şi îngrijită de clericul Thoinot Arbeau. Cristian Florea temperează just entuziasmul, muzica e în caracter moderato. Urmează allegretto duios Pavana în tonalitate minoră, care nu-I altceva decât o transpunere a Belle qui tiens ma vie, dansul lent şi nobil de la curtea Tudorilor, cântat nostalgic de orchestră. Dirijorul pluteşte pe muzica tandră, reţinut,  dar cu autoritate peste ansamblu, schiţând tempii  mai mult din încheietură. Are multă clasă muzicianul moldovean şi chiar daca e violoncelist de formaţie semănă cu unviolonist  îndrăgostit de sunetele-i emise de micuţa cutie de lemn. Dar acum vioara e o orchestră care excelează declarativ în acest intro fermecător. Iar cutia,  sala dreptunghiular-acaju a Muzeului Regal, o vioară mai mare care sună teribil. Tordion, con moto irumpe brusc în pizzicato pianissimo.E atît de delicat cîntat de instrumentişti că auzi chiar tare imperceptibilul aer condiţionat al sălii cutie. Urmează imediat Bransles, dans cu aer rustic şi hotărât. Orchestra se dăruie zâmbind sub tempo-ul bine drămuit de Cristian Florea, totul pare o joacă de oameni mari. Atmosfera se aerează dintr-o dată cu Pieds en l‘ air nostalgic remember al unor motive care nu mai sunt de data asta medievale, dirijorul ştie să-şi ferească oamenii de siropul unei melancolii prea evidente. Finalul, Mattachins, e un dans al săbiilor terminat într-un accelerando ritmic. Poezia dansantă cu parfum arhaic cucereşte instantaneu, publicul aplaudă cucerit. E timpul pentru Bartok.

”Divertimento” pentru orchestră de coarde BB 118 este scris în 1939 şi dedicat lui Paul Sacher, dirijor, impresar şi mecena elveţian, cel care îl primise în acel an pe refugiatul Bartok în chalet-ul său de la Oberland, Berna. Lui şi orchestrei sale de cameră din Basel i-a dedicat compozitorul maghiar acest încă un moment de fericire  cum avea el să-l numească. În acele moment fatidice pentru destinul Europei, după ultimul turneu american pînă la declanşarea războiului, Enescu se refugia şi el în amintiri schiţând propriul  paradis piedut: ”Impresiile din copilărie.”

Orchestra Naţională de Cameră a Republicii Moldova atacă cu aplomb prima parte Allegro din Divertimento: temele ”maghiare”, de construcţie pentatonică, evită citarea folclorică, dar substratul lor transpare suveran. Totul e bine legat şi bine punctat de Cristian Florea: ritmuri sincopate, melodii sinuoase, schimbările de tempo conferind dinamismul caracteristic muzicii lui Bartok. În partea centrală Adagio, atmosfera se schimbă: moldovenii imprimă temelor cromatice un aer lugubru care electrizează. Volumul creşte, e practic un strigăt sfâşietor în climax, însă instrumentiştii moldoveni ştiu bine să dozeze intensităţile, e prima dată când dirijorul face gesturi de amplitudine, sonoritatea e rotundă, urmează inversul, un măiestrit decrescendo, viorile îşi strigă cu lirism disperarea, stingându-se încet, tot mai încet. Finalul Allegro readuce viaţa, iar orchestra de cameră de la Chişinău se simte foarte confortabil în paginile pline de culoare şi frenezie. Un fugato animat traversează partidele pentru a se transforma într-o temă lirică. Gravă, aproape elegiacă.

 De remarcat virtuozitatea aproape lăutărească a primei viori în cadenţa rezervată ei. Lola Croitoru, concertmaestrul acestui ansamblu, e o violonistă admirabilă, ”maestru în artă din Republica Moldova”. Sfârşitul lucrării e o apoteoză a vieţii, prinsă într-un vârtej fantast. Pizzicato, câteva măsuri, după care finalul, Vivacissimo. E nevoie de multă virtuozitate instrumentală în paginile acestei lucrări, care nu e deloc ”divertisment”, e nevoie de chiar o orchestră de solişti şi de un dirijor care să ştie că virtuozitatea trebuie pusă în slujba acelei spontaneităţi atât de proaspete, de ethos rural,  a muzicii lui Bartok. Iar Cristian Florea a ştiut toate acestea foarte bine.     

După pauză, Octuorul op.7 în Do Major de George Enescu. Sunt aproape 40 de minute în care uit de tot şi de toate, alături de publicul din sala Mică a Palatului. Renunţ la pix şi la carneţel devenite dintr-odată obiecte futile, instrumentar de prisos pentru nesemnificative detalii.

E una dintre cele mai bune variante cu orchestră de cameră a Octuorului pe care am ascultat-o vreodată live. Ştiu ce spun şi am încă proaspătă în minte interpretarea de referinţă a lui Gidon Kremer şi a Kremeratei Baltica, din ediţia 2011 a Festivalului. Sau varianta ieşeană în opt, cu cvartetele Voces şi Ad Libitum, interpretare de referinţă din concertul dat la aniversarea a 35 de ani a formaţiei conduse de Bujor Prelipcean. Cristian Florea şi Orchestra Naţională de Cameră a Republicii Moldova au reuşit o înlănţuire sonoră compactă, rotundă şi magistrală a acestei capodopere enesciene fără egal, scrisă la doar 19 ani.

Eleganţă stilistică, superba dinamică a transformismului tematic din stufoasa parte I, expresiva claritate motivică în aglomerarea fugato a părţii a doua şi o nespus de frumoasă parte a treia. Lirismul dureros al acestei mişcări lente emoţionează şi mă trezesc iar gîndindu-mă la ce inimi mari şi încăpătoare pot să aibă minunaţii muzicieni români de peste de Prut, dincolo de tehnică şi versatilitate interpretativă. Finalul cu vasta recapitulare tematică în ţesătură contrapunctică e unul admirabil, care pune încă o dată în valoare, dacă mai era nevoie, nivelul interpretativ, sensul frazei şi o coerentă viziune estetică la care Cristian Florea şi  orchestra  de cameră din Chişinău ne-au făcut părtaşi pentru istorie, într-o dimineaţă de toamnă devenită şi ea de-acum istorie. Mă bucur că Radio România Muzical a înregistrat acest concert. Dacă va fi pus vreodată pe disc, o să vi-l recomand cu înverşunare. Pentru că, fraţi români, da, îmi pare rău că l-aţi pierdut. A fost straşnic !