Festivalul „George Enescu“, prin ochii unui om obişnuit

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Patru săptămâni de bucurie în care ne-am lăsăt conduşi de viteza cu care inima străpunge pieptul în cadenţa gongului ce ne invită să ne ocupăm locurile în sală. Decupez din amintirea trăirilor mele câteva bucăţi de puzzle.

Articol semnat Luminiţa Velciu

Christian Zacharias este o pasăre care s-a hotărât să cânte cu aripile... Nu trebuie să-l priveşti din faţa scenei, ci din „amorsa” ei, dintr-un lateral, de unde vezi cum vorbeşte, prin aplecare, fiecărui instrumentist în parte. Am avut o clipă senzaţia că Zacharias este vântul ce împinge corabia. I-am auzit, din buzele strânse într-un fluierat, sunetul acela ca un murmur pe care-l scoate vântul când vrea să urnească marea. Dincolo de minunăţia muzicii sale, Zacharias este un spectacol al privirii...Seară târzie de vineri, adică miez de noapte. De undeva, din stânga mea, o doamnă în vârstă, sprijinindu-se de baston se apleacă spre mine şi-mi şopteşte tainic: „Este şi domnul Honecker în sală!” Mă întorc spre ea din transa muzicii şi mă gândesc că, poate, femeia a văzut vreun duh, ceva. „Erick Honecker?” întreb de parcă n-aş şti că fostul preşedinte al Germaniei Democrate e mort de aproape două decenii. „Da, doamnă, uitaţi-l!” În dreapta sălii, în picioare, venit să urmărească orchestra din Lausanne, stă directorul artistic al festivalului. La ieşirea de la concert merg la domnul Ioan Holender şi-i povestesc nostimada. Îmi dă veşti bune: în 2015 festivalul va exista şi va avea 17 zile!

18 septembrie. Şi Fazil Say şi surorile Labeque bisează cu mare succes de public în ritm de jazz. Îmi fuge gândul, zâmbind, la Johnny Răducanu care se joacă cu sufletul meu. Johnny nu are nevoie să fie ridicat în slăvi, s-a întâmplat deja acum doi ani,  când a plecat cuminte şi discret la cer în acordurile ediţiei cu numărul 20 a Festivalului, pe 19 septembrie 2011. Johnny are nevoie  doar de lumina  unei fugare aduceri aminte. I-o dăruiesc.

Săptămâna Wagner! Ce miracol! Legenda pilduitoare despre aurul care, dacă e furat, se răzbună printr-un blestem! Walkiriile îşi deapănă povestea lăsându-l pe compozitor să se joace cu inimile noastre. În pauze mă întâlnesc cu oameni care simt că au întinerit. Wagner a scris cu un meşteşug (ceva cu trecerea din binare în ternare îmi spuneau nişte prieteni din corul Operei după ce au cântat Tannhäuser) care ne dă peste cap mecanismul şi apoi îl repune în funcţiune pe alte frecvenţe. Dincolo de măiestria peregrinărilor solistice excepţionale, avem pe scenă eroi de necontestat: Marek Janowski şi Rundfunk Sinfonieorchester din Berlin.

La concertul lui Evgeny Kissin simt că bunătatea lumii lui s-a-ntâlnit cu lumea noastră. Îşi stăpâneşte pianul cu degetele zburând, cu încreţirea frunţii, cu maxilarele frământând, în ritmul gândului, sunetele, înainte de atingere...

Şi apoi...Vengerov...o altă plămadă. Vengerov smulge din mine primele lacrimi dăruite acestui Festival. De undeva, de după una din tubulaturile orgii Ateneului, Mozart zâmbeşte fericit. Mă gândesc că, după ce praful morţii se scutură de pe tălpile lumii, ceea ce rămâne este o muzică precum cea pe care o face Maxim Vengerov: cu generozitate, cu căldură, cu zâmbet, cu uşurinţa unei respiraţii închinată vieţii ca o continuă, modestă ofrandă... 

Multe, multe sunt de scris... Spaţiu nu mai este. Iar timpul...Dacă e adevărată teoria cu eşantioanele reprezentative din statistică, atunci ea se verifică în totalul numărului de locuri adunate de la Sala Palatului, Ateneu şi toate celelalte spaţii de desfăşurare. Cu îngăduinţa dumnevoastră, prin interpretare, publicul intrat în sălile acestui Festival sunt un eşantion reprezentativ al României. Acea Românie frumoasă, caldă, elegantă, generoasă pentru care am cumpărat bilet de intrare sau abonament. O Românie care trepidează la întâlnirea cu valorile, o Românie care îşi onorează artiştii copleşindu-i cu minute în şir de revărsări de simpatie cum nu li se mai întâmplă nicăieri în lume. Mi-am propus un exerciţiu de empatizare pentru a simţi pulsul de o parte şi de alta a rampei, a marginilor  de scenă înflorite: în fiecare seară, după reprezentaţii, de oriunde m-aş afla, întorc la sfârşit o privire cuprinzătoare peste sala de concert. Vreau să văd şi eu, aşa cum pot, cam ce s-ar vedea de pe scenă. E uluitor! Luminile aprinse deasupra publicului la final aureolează un zâmbet ridicat la puterea numărului de spectatori. Uneori uit să privesc, dar îmi aminteşte o sprânceană arcuită a uimire, pe care o zăresc pe chipul unui instrumentist de pe scenă. E uimirea celor care au venit să interpreteze o suită sau o simfonie pe care le stăpânesc la perfecţie iar, la sfârşit, ieşiţi din reprezentaţia lor, dau de o partitură pe care o descifrează cu stângăcie la prima lectură: sufletul cald al unui popor muzical, acordat din plin la temperatura evenimentului. 

Publicul român venit la Festival este un public cunoscător, rafinat, extrem de exigent şi tot pe atât de generos. Este o comunitate educată şi cizelată în 21 de ediţii de Festival, dar şi în stagiunile cu case închise.  Aceasta este România. Şi aceasta! Cu câteva excepţii: telefoanele răzleţe uitate deschise care se aud sunând  din buzunare şi care, uneori sunt folosite pentru a „fura” o fotografie cu încălcarea voinţei artistului.  Aplauzele din timpul concertului de pian al lui Ceaikovski, sau al Concertului nr. 1 de Beethoven interpretat de Rudolf Buchbinder, sau al reprezentaţiei Royal Stockholm Philarmonic Orchestra (câtă eleganţă la acest ansamblu, cât profesionalism!), sau, cel mai flagrant, la Camerata Salzburg! Cu toate că organizatorii au scris în fiecare seară pe programe ce înseamnă aceste pauze de respiro. Şi cel mai impardonabil: nerăbdarea de a ieşi din sală pe aplauze, înainte de a-i răsplăti pe artiştii care văd de pe scenă exodul şi se întreabă, speriaţi, dacă ei sunt de vină, în timp ce, publicul rămas se chinuie, jenat de situaţie, întrebându-se de ce trebuie să ne facem cu toţii de râs...Se iartă, măcar de-ar fi de învăţătură pentru data viitoare! Căci un public cizelat se formează prin...cizelare...Şi se iartă şi micile stângăcii de pe scenă.

Festivalul se apropie de final... Festivalul nu s-a terminat! Din când în când o ploaie fugară spală luminile de seară într-o primenire mănoasă şi caldă, ca un semn de bună vestire. De pe un afiş scuturându-şi picăturile în unduirea vântului, mă priveşte cu simpatie chipul serios al unui bărbat care timp de o lună şi-a aplecat privirea asupra scenelor, înconjurat de nori şi aburi coloraţi în lumina curcubeului. Nu ştiu dacă aţi observat, dar au fost seri în care, mulţumit în efigia lui, a zâmbit. Îmbrăţişez afişul cu privirea şi rostesc cucernic în răcoarea întunericului: „Domnule Enescu noapte bună!” Adică: „Bună dimineaţa, domnule Enescu!”

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite