Când ai pe afişul concertului de deschidere Carmina Burana, succesul e asigurat dinainte, în proporţie de măcar 70%.  Nemaipunînd la socoteală charisma unui dirijor tânăr, un cor superb şi o orchestră încântătoare. Dar şi Rapsodia I op 11 nr.1, partitură cu acelaşi potenţial imediat de succes, pe care Enescu a renegat-o destul de repede din cauza facilei  glorii, socotind-o drept unul dintre păcatele tinereţii. Şi totuşi, ea rămâne, poate nu tocmai în cel mai fericit chip, cea mai cîntată partitură enesciană , datorită exotismului folcloric şi a vervei ritmice irezistibile, ţesute într-o orchestraţie strălucitoare.

Kristian Jarvi a oferit o variantă briliantă, cu explozii policrome şi ritmice, dirijând cuceritor Orchestra Română de Tineret, asemenea unui maestru păpuşar cu scenariu obbligato dansant. Iar dacă luăm în considerare faptul că şi anul trecut Jarvi folosea acest opus enescian ca primă piesă de pe albumul crossover Balkan Fever (Naïve, 2014), un mix hipnotic cu melodii şi ritmuri balcanice tunate într-o atmosferă classical-folk-jazz fusion, avem imaginea completă  a modului în care estonianul-american îl percepe pe Enescu. Mai mult, la conferinţa de presă din preziua deschiderii, Kristian Jarvi afirma că Enescu reprezintă pentru România ceea ce semnifică Grieg pentru Norvegia.

E mult mai mult decât atît, din punctul meu de vedere şi nu numai. Teza şcolilor muzicale naţionale poate fi valabilă doar în cazul rapsodiilor, dar încă o dată, Enescu nu înseamnă defel Rapsodii. Sau doar Rapsodiile. Trecem peste asta. Muzicienii secolului 21 au dreptul să experimenteze orice. Şi trebuie ascultaţi mai ales atunci când cântă şi dirijează, atât de flamboiant şi cuceritor precum a făcut-o Kristian Jarvi.

Cuceritoare s-a vrut şi interpretarea celei de-a doua lucrări din program, Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor, op 47 din creaţia lui Jan Sibelius. O partitură interiorizată şi mult prea meditativă pentru feelingul celorlalte lucrări din program (s-ar fi potrivit mai bine ceva mai ”uşor” în contextul Rapsodie – Carmina). Şi chiar dacă pentru Sarah Chang, super star al violonisticii contemporane acest concert e un opus reportorial de rezistenţă, în simfonicul de aseară lucrurile nu au fost chiar optime în privinţa interpretării. E de vină sala, în primul rând, şi uite aşa ne întoarcem din nou la acustica jalnică a Sălii Palatului, care ”suge” efectiv sunetul solistului, mai ales în cazul violoniştilor, indiferent de câte eforturi fac aceştia de a rămâne ”în faţă”, devenind uşor inaudibili în momentele de forte. De aici două decalaje flagrante în partea I (nesincronizări cu suflătorii de lemn şi corzile grave) şi momente în care solista a fost aproape imperceptibilă, în partea a doua.

Dar Sarah Chang e cu adevărat o vedetă, iar o astfel vedetă  poate ieşi lejer din astfel de situaţii, ghidată de bagheta atentă a efervescentului Jarvi.  În linii mari, o intepretare de star din care rămânem cu amintirea unui vibrato solistic excepţional, cu o tehnică excentrică de arcuş, cu interesante pasaje rubato şi cu o excelentă şi pe alocuri originală manieră de acompaniament. Originalitate care vine în principal din coregrafia dirijorală a lui Kristian Jarvi, un spectacol în sine, pentru public, şi sunt sigur mai ales pentru o orchestră proaspătă şi la fel de efervescentă cum e Orchestra Română de Tineret.

Şi în partea a doua a concertului, Kristian Jarvi a strălucit prin verva şi seducţia gestuală. Carmina Burana e o partitură pretabilă prin excelenţă unui astfel de joc de scenă dirijoral. Iar mezinul familiei Jarvi ( nu, nici o legătură cu dirijorul-tată Neeme sau cu dirijorul-frate Paavo)  conduce traiectul sonor cu absolut toate părţile corpului, dă absolut toate intrările, încruci şându-şi mâinile la spate şi în faţă, cucerind definitiv prin torsionări şi sărituri de felină  în spaţiul atît de mic acordat şefului de orchestră la pupitrul central. În celebra partitură a lui Carl Orff personajele principale sunt corul şi percuţia, soliştii fiind chemaţi să fixeze punctele de maxim interes a unui scenariu genial adaptat unei cantate scenice de secol 20, din manuscrisele pline de praf ale unui Ev Mediu libertin şi superstiţios.  Din punctul de vedere al calităţii vocale, Corul Filarmonicii ”George Enescu” pregătit de Ion Iosif Prunner a fost remarcabil, meritând toate aplauzele; electrizante, dincolo de intro, momentele Ecce gratum, Swaz hie gat umbe şi In taberna (băieţii) .

Şi micii cântăreţi din Corul de Copii Radio, pregătiţi de Voicu Popescu au fost superbi, pofta de cânt şi zâmbetele cu care şi-au onorat partitura fiind semn că atitudinea dansată a dirijorului a făcut ca atmosfera să fie electrizantă, pentru toată lumea. O notă specială pentru soprana Jennifer O’Loughlin, admirabilă în Stetit Puella şi mai ales, In Trutina. Voce nu foarte mare dar caldă şi plăcută pentru înlocuitorul lui Levente Molnar, Daniel Schmutzard, şi o evoluţie pe măsura aşteptărilor la Max Emanuel Cencic în Olim lacus colueram. Bravi, tuturor, Fortuna imperatrix mundi!

La capitolul conexe voi spune că n-am înţeles de ce a fost nevoie de doi bodiguarzi cu imprimeuri galbene pe tricouri negre care au flancat permanent scena în timpul concertului. Şi încă ceva: emblematic pentru presa din România mi se pare cadrul în care pădurea de camere video din sala Palatului e întoarsă în timpul concertului spre loja oficială, nici o cameră, absolut nici una nefiind orientată spre scenă! Emblematic şi trist, da! Unde mai pui că Ştirile ProTv, plasate într-u un studio nou, au difuzat chiar înaintea începerii Festivalului Enescu, duminică 30 august, un reportaj din care aflam că ”vreme de trei zile Clujul este capitala muzicii clasice”, cu referire la un festival ”dedicat cvartetelor de coarde”. No comment!

Şi un trist post-scritpum: Ieri s-a stins baritonul Dan Iordăchescu, la vârsta de 85 de ani, după o lungă suferinţă. Requiescat

 

Festivalul Enescu 2015. Recomandări  pentru ziua de 31 august

Tharice Virtuosi, Ateneul Român ora 17.00

Un regal cameral de exepţie cu o mini orchestră de coarde care activează în Elveţia şi are drept motto  cuvintele lui Beethoven despre înţelepciune şi filosofie. Tharice e de fapt  un fel de ”selecţionata de aur” europeană care joacă pe teren propriu la baza din Basel şi e formată  din instrumentişti  fabuloşi, între care trei concert maeştri români care activează de facto în deplasare :  Vlad Stănculeasa (Göteborg Symphony Orchestra), Bogdan Zvorişteanu (Suisse Roamande) şi Liviu Prunaru(Royal Concertgebouw Orchestra).  Programul, un deliciu absolut, de la Vivaldi la Frank Bridge!

*recomandat tuturor, con calore, în special violoniştilor!

Israel Philarmonic Orchestra & Zubin Mehta, Sala Palatului, ora 20.00

Orchestra reprezentativă a elitei musicale israeliene nu mai are nevoie de nici o prezentare, fiind unicul ansamblu orchestral din lume despre care se spune o propoziţie unică: chiar înainte de a exista Israelul, a existat o orchestra în Israel! În prima seară a IPO din festival, Zubin Mehta (da, are 79 de ani!) va dirija Kammersymphonie op.9 de Arnold Schonberg, una dintre cele mai cântate şi înregistrate lucrări ale tăticului dodecafonsimului.Şi Simfonia a 8 a de Bruckner.

*nerecomandat celor grăbiţi.