... şi-au reunit forţele în Sala Ateneului pentru tălmăcirea operei L’Orfeo (catalog Stattkus SV 318), prim opus de gen scris de Claudio Monteverdi pe libretul lui Alessandro Striggio, lucrare de esenţă renascentistă ce face tranziţia către barocul timpuriu, devenind una dintre bijuteriile începutului de secol XVII.

Un demers care nu putea reuşi fără o desăvârşită specializare în muzica epocii, fără o imersiune profundă în spiritul compozitorului, legendar autor de madrigale şi precursor al genului liric ce începuse să se înfiripe în Italia acelui timp. Cele două ansambluri au întrunit toate condiţiunile unei cooperări exemplare şi, trebuie spus de la bun început, rezultanta s-a situat în domeniul excelenţei interpretative. Cinci acte au descris cunoscutul mit al lui Orfeu în sonorităţile rafinate ale instrumentelor originale, ale vocilor soliştilor italieni şi membrilor reputatului cor bucureştean. Sub bagheta lui Claudio Cavina expozeul a căpătat virtuţi dramaturgice şi de tensiune, cu puternice tente teatrale. Fără teama de a greşi, se poate afirma că fiecare instrumentist, membru al formaţiei „La Venexiana”, are o individualitate pregnantă, o desăvârşită stăpânire a stilului, de la care pentru omogenizare rămâne un singur pas. Asamblarea  a fost exemplară, în condiţiile în care s-a cântat cu sunet cultivat, fie că a fost vorba de pachetul „cordarilor”, de excelenţii suflători – alămuri virtuoze, de clavecin sau harpă... Acelaşi lucru se poate nota şi despre Corul de cameră „Preludiu”, ale cărui performanţe construite şi forjate de maestrul Voicu Enăchescu, fie că ne gândim la tutti sau la partida vocilor grave – folosită separat în opus, se situează la un cert şi validat nivel internaţional. Pe toată linia, acurateţea a fost maximă.

În privinţa glasurilor soliste, „zicerea” cu sens a recitativelor – abundente în partitură, tehnica non-vibrato, sunetele flautate, nuanţările, expresivitatea frazării, delicateţea, preluarea ornamentaţiilor – ce  încep să-şi facă loc în scriitura lui Monteverdi au fost lecţii de stil. Totul în condiţii de remarcabilă calitate vocală. Îndeosebi interpretul lui Orfeo, baritonul Furio Zanasi, soprana Roberta Mameli (La Musica şi Euridice), mezzosoprana José Maria Lo Monaco (Messaggera şi Speranza), soprana Monica Piccinini (Proserpina şi Ninfa), dar şi basul Salvo Vitale (Carone) au fost corifeii interpretării. Un simplu exemplu de cultură şi încadrare în stil a demonstrat mezzosoprana José Maria Lo Monaco, artistă cunoscută pentru realizări în partiturile romantice italiene, care aici şi-a modelat vocea amplă şi profund timbrată pentru emisia cu sunete  non-vibrato.

Dar nu numai cei de mai sus şi-au adus aportul creator pentru a induce în Sala Ateneului parfumul şi atmosfera epocii, ci şi ceilalţi interpreţi, Rafaele Costantini (Plutone), Luca Cervoni (Apollo şi Pastore I), Alessio Tosi (Pastore II şi Spirito I), Raffaele Pè (Pastore III), Mauro Borgioni (Pastore IV şi Spirito II).

A doua zi, în acelaşi ambient, barocul a putut fi admirat cu orchestra „Aurea Atenea”, care a interpretat drama Alessandro HWV 21 de Haendel, într-o distribuţie de excepţie cu celebrul contratenor Max Emanuel Cenčić (rolul titular) şi soprana Julia Lezhneva (Rossane), artistă care, la nici 24 de ani, se bucură de o crescândă reputaţie. Sub bagheta lui George Petrou au mai cântat Laura Aikin (Lisaura),  Pavel Kudinov  (Clito),  Xavier Sabata  (Tassile),  Juan Sancho (Leonato) şi  Vasily Khoroshev (Cleone).

În două seri consecutive, versiuni tradiţionale ale celor cinci concerte pentru pian de Beethoven au fost oferite, în calitate de solist şi dirijor, de reputatul pianist Rudolf Buchbinder. Au fost lecţii de clasicism vienez, artistul vădind în tălmăcirile sale o aplecare înspre didactic. Stăpân pe tehnica sa, a făcut ca pianul să sune viguros, cu energie beethoveniană, dar şi poetic, diafan pe căile visării, în mişcările mediene. Virtuozitatea, câteodată mecanică, a fost îmbinată cu forţa, dar eleganţa discursului nu a fost niciodată abandonată. A acompaniat, a participat activ, în bună înţelegere cu demersurile profesorului, Orchestra Filarmonicii George Enescu.

Pianistul şi dirijorul Christian Zacharias este un artist super-îndrăgit în Bucureşti. „Nopţile albe” din Sala Ateneului în compania lui şi a Orchestrei de Cameră din Lausanne au fost întotdeauna memorabile. Programul alcătuit pentru ediţia 2013 a fost integral mozartian, menit să ilustreze cultura sunetului muzicii maestrului de la Salzburg, în care ansamblul şi Zacharias însuşi excelează. Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în Mi bemol major K364 (solişti François Sochard şi Eli Karanfilova), Concertele pentru pian şi orchestră nr. 15 şi 23, Fantezia nr. 3 în re minor K397 şi Rondo în Re major pentru pian K485, cărora li s-au alăturat Simfonia nr. 40 şi Serenada nr. 9, „Cornul poştalionului”, au pus în evidenţă virtuozistica perlată a pianistului Zacharias, energia care nu abzice de la transparenţă a dirijorului Zacharias, în faţa unei orchestre tinere, în plin proces de omogenizare sonoră.

Claire-Marie Le Guay, o excelentă pianistă, ...

... a fost solista primului concert al Orchestrei Naţionale din Île-de-France, dirijată de Enrique Mazzola. Delicateţea şi nu puterile asupra clapelor a dominat imaginea lucrării Concertino pentru pian şi orchestră H 55 de Arthur Honegger, în schimb în Concertul în Re major pentru mâna stângă, op. 62 de Maurice Ravel, artista a cântat cu deosebită vigoare, cu vitalitate debordantă, susţinută de o atitudine tehnică de excepţie. Culori de sorginte impresionistă, fluide şi pastelate au întregit discursul melodic. A fost una dintre cele mai remarcabile interpretări ale concertului ravelian care s-au auzit la Bucureşti. Bagheta lui Enrique Mazzola, decisă şi vivace a indus sonorităţi de spectacol în ritmata Bacanală de Jacques Ibert, nu mai puţin în dansanta piesă  Boul pe acoperiş de Darius Milhaud, dar şi rafinamente pline de farmec în Suita a II-a op. 57b pentru orchestră din baletul „Daphnis şi Chloé” de Ravel.

Din nou Otello

Sub bagheta aceleiaşi Keri-Lynn Wilson, din punct de vedere muzical, spectacolul al doilea a fost reuşit pe de-a-ntregul, demonstrând rodajul.

În stare de graţie s-a arătat tenorul Marius Vlad Budoiu (Otello) iar cele mai bune momente dramatice au venit în primul rând în Esultate şi Amore e gelosia vadan dispersi insieme, dar şi în Ora e per sempre addio sau duetul cu Iago. Soprana Nicoleta Ardelean (Desdemona brunetă) a adus în spectacol o frazare frumoasă, pianissime îngrijit construite, cele mai bune momente în rol fiind pasajele de accentuat lirism din primul şi mai ales ultimul act. Iago a fost baritonul Ştefan Ignat, generic în nota premierei dar, în plus, cu eseuri de înmuieri de sunet în dialogul insinuant cu Roderigo (primul act) sau în povestea visului din cel de-al doilea. În alte roluri au fost distribuiţi Liviu Indricău (remarcabil Cassio), Andrei Lazăr (Roderigo), Marius Boloş (Lodovico), Iustinian Zetea (Montano), Mihaela Işpan (Emilia), Ionuţ Gavrilă (Un herald).

Mirajul valurilor şi al eternităţii

În primul său program la pupitrul Orchestrei şi Corului Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma, dirijorul Antonio Pappano a dorit continuitatea între primele două piese, O barcă pe ocean (partea a III-a din suita Oglinzi) de Maurice Ravel şi Poemul simfonic Vox Maris op. 31 de Enescu. A solicitat să nu se aplaude decât la fine. Legăturile dintre cele două opusuri sunt, desigur, tematice prin evocarea întinderilor de ape, dar şi stilistice, date fiind sonurile impresioniste. Pe fond, lucrurile stau altfel, aşa încât Ravel, acest minunat colorist, a fost zugrăvit de minunatul ansamblu şi de şeful său în sugestii de unduiri, expansiuni, retrageri, mister. Înnegurat, cu rare momente de lumină, cu culminaţii oedipiene şi final descătuşat din talazuri, ca o armonie eternă, Vox Maris a primit pecetea de testament al compozitorului, de sinteză concluzivă a unui crez de viaţă şi viaţă de după moarte. Vocea matelotului a revenit tenorului Marius Vlad Budoiu, iar corul a susţinut ideatica dirijorală.

Virtuţile orchestrei romane s-au confirmat în lectura Simfoniei nr. 9 în mi minor „Din Lumea Nouă” de Dvořák: „Streich” omogen şi cu sunet frumos, sensibil, aerisit, alămuri valoroase, deşi neferite de accidente (se întâmplă mai peste tot), „lemne” de calitate sonoră. Pappano s-a dovedit arhitectul arcuirilor romantice şi al construcţiilor grandioase.

O rugă continuă...

... domoală, pioasă, comemorare a celor dispăruţi, în totală reculegere şi adâncă adoraţie către Divinitate. Atmosferă de catedrală. Linişte, pace eternă, sacralitate. Teribilele ameninţări ale Judecăţii de Apoi (Dies irae) - singurele care străpung calmul seren. Şi, din nou, clipe înălţătoare de rugăciune, în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate, spre izbăvire... Libera me. Aşa a gândit Antonio Pappano Messa da Requiem de Verdi, fără revoltă, fără patimă, inspiratoare în suflete, invitând la meditaţie absolută şi transportând spiritele în sfere infinite, ca ofrandă adusă Cerului.

A construit monumentalul opus în tempi rari, introspectivi, a modelat emoţionant desenele melodice, a exacerbat nuanţele de pianissimo până la inaudibil (pagina de început) iar pasajelor de forţă extremă le-a asigurat contrastul şi impactul. Fără ostentaţie. Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia şi-a demonstrat valoarea în răspunsuri pe măsură, venite graţie omogenităţii ansamblului, calităţii „cordarilor” şi, bineînţeles, tăişului alămurilor atât de solicitate în Tuba mirum. În egală măsură, Corul formaţiei romane a impresionat printr-un cânt nuanţat la extrem, de la murmur (Requiem aeternam) la inflexiuni expresive (Lacrymosa), de la creşteri şi descreşteri într-un legato sublim (Agnus Dei) la momentele puternice, de mare angajament sonor.

Concepţia lui Pappano a rezonat puternic în cvartetul solistic, alcătuit din nume de mare rezonanţă mondială. Frumoase moliciuni şi cânt în  piano a expus glasul catifelat al basului René Pape în Confutatis maledictis, tenorul Saimir Pirgu a fost impecabil în dificilul  Hostias, cu mezzavoce fluidă, moment de cugetare profundă ridicată în înalturi. Şi mezzosoprana Ekaterina Semenchuk şi-a găsit cele mai bune momente în cântul moale din Lux aeterna, după cum soprana Liudmyla Monastyrska a folosit în Offertorio lanţuri de pianissime măiestrit intercalate nuanţelor de forte, prin diminuendo-uri şi apoi crescendo-uri pe un singur arc de respiraţie. Între solişti, orchestră şi cor a existat o desăvârşită unitate de expresie în scopul servirii ideaticii dirijorului, reflecţia la odihna în pace.

Am rememorat secvenţele cele mai bune ale vocaliştilor. Spicuiesc şi din celelalte. Soprană spintă cu voce sombrată, uşor vibrantă, ale cărei performanţe în rolurile verdiene de coloratură dramatică  (Abigaille, Lady Macbeth, Odabella) sunt cunoscute, Liudmyla Monastyrska a arătat şi cât de dificil este atacul unei acute de Si bemol la finele unui interval de octavă (Requiem în Libera me),  după cum Saimir Pirgu a demonstrat cât de neplăcute sunt lipsa de omogenitate a primei fraze Kyrie eleison din secţiunea Requiem sau un Si bemol înalt „împins”, în finalul din Ingemisco. Vibrant şi cu accent slav a fost glasul Ekaterinei Semenchuk, iar lipsa de concentrare l-a dus pe René Pape să emită unele sunete nazale şi „deschise” în Christe eleison din Requiem sau liniare în Confutatis maledictis.

Sunt câteva „lovituri”... beckmesseriene care însă nu alterează minunea întregului.

London Philharmonic Orchestra, fără fisură

Se întâmplă rar ca de la primul sunet să se contureze o imagine de înaltă calitate. Aşa a fost la primul concert, de la atacul Uverturii „Marele Paşte rusesc”, op. 36 de Rimski-Korsakov. Imediat, alături de alămurile cu sonorităţi şi calde, şi incisive (celebră partidă la orchestrele londoneze!) s-au revelat noi şi noi daruri ale filarmoniştilor: corzi vaporoase, sunete rotunde la suflătorii în lemn şi, peste tot şi toate, o generozitate sonoră şi o senzaţie de „compact”, semn că selecţia instrumentiştilor se face cu maximă exigenţă pentru conservarea omogenităţii şi a caracteristicilor de tonuri. Este apanajul marilor ansambluri.

Poate că acestei formaţii de excepţie, care pare că poate cânta singură, nu i s-ar fi potrivit un dirijor de altă factură. Este drept că şi rodajul Simfoniei nr. 1 în do minor WAB 101 de Bruckner a fost solid. Gestica lui Vladimir Jurowsky este simplă, redusă, liniară, dar de maximă eficacitate, prin punctări şi indicaţii directe şi precise, cu tactare minimală. Rezultatele în construcţia opusului brucknerian au fost evidente în restituirea maiestuozităţii şi masivităţii scriiturii, în evidenţierea jocurilor suprafeţelor sonore, de la eroic la liric.

Parţial diferită a fost abordarea din punct de vedere gestual a Simfoniei nr. 3 cu cor în Do major op.21 de George Enescu. Jurowski a detaliat desenele baghetei şi ale mâinii stângi, s-a implicat cu tot spiritul într-o lucrare de un simfonism tot atât de complex dar, probabil, nouă pentru el,. Şeful de orchestră a sesizat planurile ideatice, le-a reliefat cu atenţie, a redat expresiile grandioase, cu culminaţii înfricoşătoare, dar şi melismele în pianissimo, evocatoare de mister, ca nişte tânguiri dezvoltate apoi spectaculos pentru a se topi într-un tipic final de tihnă enesciană. Vocalizele (Corul Academic Radio dirijat de Dan Mihai Goia) s-au integrat potrivit atmosferei părţii finale, a III-a. Interpretarea monumentalei simfonii enesciene de către London Philharmonic Orchestra în Festivalul George Enescu a fost o referinţă rezonantă peste timp. Îmi doresc ca instrumentiştii britanici şi dirijorul Vladimir Jurowski, să şi-o menţină constant în repertoriile lor.

Soliştii celor două seri au fost Anika Vavić (sensibilă şi delicată în Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do major, op.26 de Prokofiev, în pofida unor confruntări dezavantajante cu efluviile de sunet ale filarmoniştilor) şi Leonidas Kavakos (maestrul atingerilor miraculoase ale corzilor cu arcuşul şi al ţesăturilor transparente în Concertul pentru vioară şi orchestră în Re major, op. 77 de Brahms).

O orchestră fără fisură, o tălmăcire cu caracter de unicitate a celei de-a treia simfonii enesciene şi o personalitate dirijorală care se aşează în rândul celor mai mari maeştri contemporani ai baghetei, iată impresiile majore după cele două seri cu London Philharmonic.

Materialul a fost anterior publicat în Cultura, Cronica muzicală online şi parţial în MELOS şi Enescu 2013 – Ziarul Festivalului Internaţional „George Enescu”.