Ieri seară, cea de a patra zi festivalieră a culminat cu evoluţia minunatului colectiv London Symphony Orchestra condus de Gianandrea Noseda, un artist apropiat prioritar de genul operei. Ascultându-i mi-am amintit de o nostimă observaţie a lui Enescu însuşi cel care, cu anume umor, făcând aluzii muzicale, accepta că un ciorchine delicious de strugure poate avea şi o boabă depreciată.

Voi observa, deci, că  L.S.O este un organism preţios dar nu perfect. Este un organism viu care ţinteşte adevărul muzicii; iar măruntele desincronizări ivite accidental, în răstimpuri, în atacul acordic al alămurilor nu împietează adevărul însuşi al muzicii celor ”Patru interludii marine, şi Passacaglia” din opera lui Britten, ”Peter Grimes”. In afara cadrului genului propriu-zis, cele cinci momente se constituie într-o unitate simfonică de autentică coerenţă dramatică, culminând cu spectaculosul ciclu al variaţiilor orchestrale. Gestul larg, imperios orientat al dirijorului, are eficienţă maximă inclusiv pe parcursul scenei finale din opera „Capriccio„ de Richard Strauss. Fluiditatea discursului simfonic straussian a cunoscut o joncţiune uimitoare cu vocalitatea pe care o dezvoltă soprana Diana Damrau, o voce lirco-spintă de complexă cultură vocală; iar mobilitatea atitudinii interioare, flexibilitatea de natură muzical-poetică a acesteia, atestă efcienţa datelor unei experienţe impresionante atât în genul operei, al cântului vocal-simfonic, cât şi în cel cameral. Puţin interesante din punct de vedere componistic dar servind de o manieră admirabilă declamaţia melodizată a vocii, s-au dovedit a fi fost liedurile pentru voce şi orchestra ale compozitorului englez Iain Bell, prezentate la noi în primă audiţie absolută. Aşteptări importante am avut de la momentul deschiderii concertului; poemul enescian ”Vox Maris”, ultima mare lucrare enesciană a apărut a fi fost inegal împlinită, vocile soliste nu au demonstrat datele unei vocalităţi potrivite momentului; dar Corul Academic Radio, ansamblu condus de maestrul Ciprian Ţuţu, s-a integrat cu potrivită funcţionalitate excursului vocal-simfonic condus de Noseda; este artistul care descoperă şi potenţează de o manieră magistrală, amănunte mai puţin evidente ale partiturii, aspecte pe care le integrează firesc întregului. Cu o seară mai înainte a condus în aceeaşi formaţie realizarea unui opus straniu aparţinând lui Dmitri Şostakovici, anume Simfonia a 6-sea în si minor, lucrare scrisă în anii teribili ai perioadei staliniste dinaintea celui de al doilea razboi mondial; este cea mai eterogenă lucrare a compozitorului din punctul de vedere al dispoziţiilor stărilor de spirit; dar şi a mijloacelor stilistice, o pendulare uimitoare între angoasa paralizantă, între meditaţia chinuitoare, şi grotescul cu tentă de vulgaritate. Este urmarea directă privind amestecul brutal al politicului în actul intim al creaţiei. Evident, întregul program dedicat integral muzicii ruse şi sovietice de primă jumătate de secol XX, a constituit o originalitate în sine, atent pusă în valoare în toată dimensiunea acesteia. Căci dacă Rimski-Korsakov, Prokofiev sau Şostakovici sunt nume obişnuite în viaţa actuală de concert, creaţiile incluse în program se constituie în momente rare ce marchează semnificaţii ce depăşesc sfera strict artistică. Am în vedere marele preludiu al operei lui Korsakov, Legenda oraşului nevăzut Kitej, un extins tablou simfonic al cărui pitoresc imagistic vizează extazul contemplaţiei în faţa naturii; lucrarea a fost compusă în primii ani ai secolului trecut; am în vedere istoria zbuciumată a celui de al doilea Concert pentru pian şi orchestra de Serghei Prokofiev, lucrare marcată de avatarurile marei revoluţii sovietice din 1917. Indiscutabil, Denis Matsuev este pianistul acţiunii în mare, în diversă forţă. Iar concertul de Prokofiev în sol minor se potriveşte naturii sale artistice înbogăţită de capacităţi ce variază între relatarea expozitivă şi forţa comunicării bazată pe vigoarea sonoră; ce poate atinge limitele paroxismului. Este o natură artistică vânjoasă ce antrenează întreaga disponibilitate a aparatului orchestral; de o manieră în care timbrul însuşi al sunetului poate căpăta valori prioritar percutante; valori ce pot excede intenţia însăşi a autorului.   Există în cazul acestui ansamblu o marcă de originalitate a aparatului orchestral; iar aceasta constă în dispoziţia cordial-flexibilă a comunicării, cea care înnobilează natura însăşi a acestui impresionant organism simfonic.

Firesc îmi apare faptul că tocmai Beethoven şi Schiller, aceşti titani ai umanismului european de început de secol XIX, sunt invocaţi astăzi la temelia spiritului iradiant al Europei zilelor noastre. Greu de realizat astăzi; dacă -  clamând cu specială insistenţă spiritul Europei unite, spiritul umanist care ne adună - o facem dintr-un sentiment launtric al neliniştii, poate al disperării; …sau al credinţei salvatoare în faptul că marile aspiraţii iluministe sau cele romantice ale secolului al XIX-lea au un viitor în lumea actuală, atât de turmentată, de centrifugă în deziderate, interese şi chiar năzuinţe.

Indiscutabil, prezenţa filarmoniştilor berlinezi la Bucureşti, în zilele deschiderii Festivalului, a dat o notă de specială consistenţă, de strălucire întregului eveniment; tratativele privind participarea în Festival a acestora au durat aproape două decenii. Iar deschiderea însăşi a Festivalului, a primului concert, cu Rapsodia enesciana în re major, moment poematic asociat Simfoniei în re minor de Beethoven, cu celebra odă închinată fraternităţii umane, a adus semnificaţii sporite pe care nu poţi să nu le observi.

Nu este o noutate, Filarmonica berlineză se constituie într-un organism perfect a cărui coerenţă porneşte de la personalitatea fiecărui muzician al echipei până la funcţionalitatea partidei din care face parte, până la structurarea întregului ansamblu. Există o limpiditate a sonorităţilor aspect care conferă structurare quasi statuară, întregului ansamblu. Pe această direcţie relaţia dintre colectivul simfonic berlinez şi Kiril Petrenko pare a fi şi aceasta perfecta. O rezervă privind o anume neimplicare directă din partea dirijorului aduce o anume cursivitate expunerii. Dar Simfonia a IX-a de Beethoven este mai mult decât o mare simfonie. Este enunţul dramatic al unui crez ferm formulat. Intervalul de cvintă goală din care se-ntrupează prima temă a lucrării, a fost lipsit de misterul aşteptării. Evoluţia a fost în bună parte lineară. Partea secundă, Scherzo-ul cu două Trio-uri mediane a sunat trepidant, de un dinamism strălucitor. Aşa cum o imaginează Beethoven însuşi, partea lentă, dubla temă cu variaţii, este formulată de Petrenko drept o contrapondere a Fanteziei finale pentru cei patru solişti - cvartetul vocal, cor şi orchestra. Două au constituit pentru mine marile momente ale simfoniei, anume filigranul de o claritate cuceritoare a vocilor orchestrale din partea a treia, partea lentă, şi finalul; Oda Bucuriei aşa cum a gândit-o Schiller şi a realizat-o Beethoven, anume bururia de a fi împreună, de a construi împreună. Momentul a constituit realmente culminaţia întregii lucrări data fiind evoluţia exemplară a cvartetului vocal al soliştilor, soprana Marlis Petersen, mezzo-soprana Elisabeth Kulman, tenorul Bejamin Bruns; iar declamaţia  basului Kwangchul Youn a dispus de elocvenţa exemplară a tribunului, o voce consistentă, pregrantă, de bas-bariton. Li s-a alăturat Corul Academic al Filarmonicii bucureştene condus de maestrul Iosif Ion Prunner, ansamblu aflat de această dată în mare formă; inclusiv dicţiunea a câştigat în claritate, în elocvenţă. Intreaga evoluţie a fost gândită de Petrenko într-o curgere firească, lipsită de implicări personale importante. Este un aspect pe care l-am observant şi pe parcursul Simfoniei a 5-cea, în mi minor de Ceaikovski; cunoscuta temă a destinului nu a oferit dirijorului mari implicări personale, lăuntrice, momente de care profită mulţi dintre şefii de orchestră pentru a marca propria versiune. 

Dar momentul de aparte atracţiozitate al ambelor programe oferite de Filarmonica berlineză la Bucureşti, l-a constituit prezentarea în primă audiţie la noi în ţară a Concertului pentru vioară de Arnold Schoenberg; moment potenţat de o strălucită manieră prin evoluţia cu totul originală a tinerei violoniste moldovence Patricia Kopatchinskaja, un artist minune – l-aş numi -  al violonisticii zilelor noastre, o apariţie-spectacol ce uimeşte din momentul intrării în scenă şi până la nivelul atât de special al violonisticii sale; …aspect pentru care cotele înalte ale virtuozităţii sunt supuse necondiţionat marelui miracol al muzicii; …miracol la care artista contribuie cu deplin temei. Este o lucrare a marilor frământări lăuntrice trăite de compozitor pe teren american în momentele imediat ulterioare emigrării sale din Europa dominară de spectrul malefic al nazismului. Cu certitudine se poate vorbi de o totală incompatibilitate dintre tehnica instrumentală violonistică şi structura intonaţională componistică, structura serial-dodecafonică în baza cărieia este construită această unică şi atât de specială lucrare. Sunt sensibilităţi lăuntrice dureroase pe care vioara le exhibă drept arcuiri intime al căror rafinament vizează cutele cele mai abisale ale fiinţei; …pe care Patricia le descoperă cu uimită implicare, în compania noastră. Se poate vorbi aici de o totală, la fel de uimitoare colaborare dintre solist, dirijor şi membrii ansamblului, dintre Patricia Kopatchinskaja drept magician absolut, Kiril Petrenco în calitate de acţionar direct, cu totul preţios în relaţia cu minunaţii muzicieni ai Filarmonicii berlineze; am în vedere în mod prioritar natura uimitoare a rafinamentelor timbrale ce potenţează vocile unei polifonii strucurale, esenţa componistică însăşi a lucrării.

Revenind la concertul de debut al actualului festival enescian, apreciind coeziunea grupului vocal solistic în finalul simfoniei beethoveniene, îmi permit a fi cuprins de nostalgia altor timpuri în care la Atheneul Român acest special moment simfonic se desfăşura sub baheta marelui George Georgescu; cu concursul unui spirit unic al cântului vocal-simfonic care a fost soprana Emilia Petrescu. Ne mai aducem aminte, în urmă cu peste şase decenii, în data de 4 septembrie 1958, la Ateneul Român, avea loc deschiderea primei ediţii a Festivalului dedicat celei mai importante, celei mai complexe personalităţi a muzicii româneşti. Sub bagheta dirijorală a maestrului a fost intonată prima rapsodie enesciană şi prima simfonie în mi bemol major, supranumită eroica enesciană. Prima temă a lucrării expusă în unison la alămuri, a devenit de atunci, de-a lungul timpului, semnalul sonor al evenimentului.

Materialul a apărut anterior în publicaţia România Literară.