sunt partiturile enesciene care s-au cîntat pînă la această oră în ediţia  XXII a a festivalului Internaţionale ”George Enescu”.

Şi se vor mai cânta şi altele. Interpreţii : Kristian Jarvi & ORT, Zubin Mehta & IPO, Scottish Ensemble, Peter Ruzicka & Orchestra Filarmonicii George Enescu, Staatskapelle Dresden, Clara Cernat şi Thierry Huillet, Musica Nova, Michael Tilson Thomas & SFS, Ion Marin & LSO.

Cum nu se cântă Enescu la Festivalul Enescu ? Ba da, uite că se cântă! Şi se cântă bine, în majoritatea cazurilor. Că strâmbă lumea din nas, o ştim.  E  unul dintre sporturile naţionale la care excelăm. Să fim sinceri: v-aţi întrebat oare de ce aplauzele după lucrările lui sunt aşa, mai palide, mai de complezenţă? Pentru că nu ştim muzica lui Enescu. În afară de şlagăre. Pentru că aşteptăm nerăbdători VIP-ul ce urmează şi fiindcă venim la concert mai mult pentru Yuja Wang. Strălucirea şi marketingul bat substanţa în zilele noastre. Pentru că Enescu e greu, pentru că da, e adevărat, Enescu nu se cântă atât cât trebuie şi aşa cum trebuie, chiar în patria-i mamă. Iar când se cântă, nu e prea cu foc cântat, e mai mult obligaţie, e la capitolul ”de bifat”. Că muzicienii noştri nu vin la concerte să-i vadă pe colegii lor de-afară cum îl cântă pe Enescu - nu vin nici măcar dirijorii- e o constatare amară. Atunci cînd cei din afară îl cântă. O fac rar pentru că e greu de convins o orchestră mare, cu agendă supra-încărcată, să ia în program o partitură enesciană. Cu toţii sunt conştienţi la ce se înhamă.

Dragostea e, în cazul lui Enescu, una gravă şi definitivă.

Ca să-l descifrezi pe Enescu ai nevoie de timp. Indiferent că-i vorba de cameral sau simfonic, muzica lui Enescu e un palimpsest, unul revelator. Pentru orice muzician atunci când îl ştie, îl stăpîneşte. Şi de care se va îndrăgosti, pentru totdeauna. Dragostea e, în cazul lui Enescu, una gravă şi definitivă. Aşa cum au păţit-o în timp câţiva dintre marii muzicieni ai lumii, contaminaţi pentru totdeauna. De la Lawrence Foster, la Ghenadi Rojdestvenski, Zubin Mehta, Patricia Kopatschinkaja şi recent, Vladimir Jurowski. Şi a propos, pentru că zilele aceste se discută en fanafare despre viitorul director artistic, după mandatul Hollender, dacă mă întrebaţi pe mine, cred sincer că, în locul unei glorii locale, fără conexiuni la agendele internaţionale,  da,  Jurowski e o soluţie, una foarte bună în contextual actual.

Jurowski e o soluţie, una foarte bună în contextual actual.

Cel mai bun din toate punctele de vedere ar fi de departe Barenboim. Prins în crizele geopolitice ale lumii, West-Eastern Divan Orchestra  şi  Unter der Linden, n-o să-l vedem repede general director la Bucureşti. Mehta va fi onorific în 2017, e o eleganţă din care înţelegem că şi el e foarte prins . Şi totuşi cine va fi, se întreabă toată lumea muzicală şi melomană, pe holuri, prin ziare, chiar şi pe stradă. Vom avea din nou de trecut prin  dilema românească a măgarului lui Buridan, de a alege răul mai mic ? Sau ne va fi ales binele care triumfă ca întotdeauna în filmele americane? N-o s-o facem noi, e clar. Putem doar să sperăm că cei îndrituiţi o vor face cu gîndul la  viitor, la Enescu, la editarea completă a partiturilor sale, la o integrală simfonică de nivel, la o montare Oedipe comme il faut. Şi la multe altele. Vom trăi şi vom vedea. Pînă la urmă, ca să ajungem să-l iubim,  să ne gîndim mai mult la Enescu, fiecare dintre noi. Aşa cum o merită.

Articol apărut în ediţia print Ziarul Festivalului ”George Enescu” 2015