Enescu şi contemporanii săi

Enescu şi contemporanii săi

Dirijorul Cristian Florea

Orchestra Naţională de cameră a Republicii Moldova, dirijată de Cristian Florea, va interpreta lucrări de Worlok, Bartok şi Enescu.

Un text de Mihai Cojocaru

După cum sugerează şi titlul, Suita Capriol (în engleză, „capriole” înseamnă „săritură”) este alcătuită dintr-o succesiune de dansuri. Atras de muzica veche, compozitorul englez Peter Warlock (1894-1930) realizează în 1926 o lucrare în cel mai pur stil neoclasic, pornind de la teme extrase dintr-o culegere de dansuri renascentiste intitulată Orchésographie, publicată în 1589 sub semnătura lui Thoinot Arbeau. Deşi materialul muzical se bazează masiv pe sursa istorică, armonizarea şi tratarea acestuia manifestă amprenta proprie compozitorului, astfel că se poate vorbi despre o creaţie originală. Părţile păstrează denumirile iniţiale, şi anume: Basse-Danse – Pavane – Tordion – Bransles – Pieds-en-l'air – Mattachins (Dansul săbiilor). Concepută iniţial pentru două piane, Warlock a aranjat ulterior suita pentru orchestră de coarde.

Elemente din folclor

„Divertimento” pentru orchestră de coarde, Sz. 113, BB. 118 (1939) este ultima lucrare compusă de Béla Bartók (1881-1945) înainte de a emigra în Statele Unite, îngrozit de perspectiva războiului şi a expansiunii naziste în Ungaria. Compus în urma comenzii primite din partea lui Paul Sacher, dirijorul Orchestrei de Cameră din Basel şi promotor al muzicii compozitorului maghiar, Divertismentul respectă tradiţia genului, folosind în linii mari un limbaj accesibil şi o formă tradiţională. În părţile exterioare, rapide, Bartók foloseşte elemente din folclorul maghiar şi românesc, dar în maniera proprie a conceperii unor idei originale ce nu se bazează pe citate, ci pe teme gândite în baza unor principii extrase din modul de construcţie al muzicii populare.

Apelul la trecut se manifestă şi în abordarea neoclasică a tehnicilor contrapunctice şi a dialogului dintre câteva instrumente soliste şi grup, după modelul concerto-ului grosso baroc. Contrastele dinamice şi pulsaţia ritmică energetică, specifice stilului bartókian, caracterizează un opus din ultima perioadă a creaţiei, redus la gesturile sale fundamentale, mânuite fără ezitare. De altfel, Divertismentul a fost compus într-un interval de numai două săptămâni. La antipozii secţiunilor alerte se situează adagio-ul median, singura secţiune în care pot fi localizate eventuale trimiteri autobiografice către momen-tul critic din viaţa compozitorului. Dincolo de aceste speculaţii, muzica respectă întocmai trăsăturile unei părţi interioare lente dintr-o lucrare amplă de Bartók, la fel de uşor de recunoscut precum o sarabandă de Bach: misteriosul, oniricul, tragicul. După acest sublim exerciţiu de stil, Bartók va mai face o ultimă şi supremă sinteză a crezului său componistic în Concertul pentru orchestră.

Anvergură componistică

Compus în 1900, la doar 19 ani, Octuorul pentru coarde de George Enescu (1881-1955) reprezintă prima capodoperă din creaţia compozitorului român, apărută la scurtă vreme după importanta Sonată nr. 2 pentru pian şi vioară. Compusă într-un gen puţin abordat – exemplar rămâne Octetul de Felix Mendelssohn – lucrarea constituie un tur de forţă nemaiîntâlnit în muzica de cameră, rodul unei ambiţii şi al unei anverguri componistice aproape neverosimile. Pe parcursul a aproximativ 40 de minute, muzica se desfăşoară practic fără pauze, configurând un arc cvasisimfonic, ce are la bază o singură formă de sonată. În cadrul acesteia, prima parte ocupă locul expoziţiei, următoarele două – pe cel al dezvoltării, pentru ca finalul să reprezinte recapitularea.

Depăşind cu mult cadrele obişnuite, această sonată-mamut dispune de nu mai puţin de douăsprezece teme, unele specifice unor părţi anume, altele revenind ciclic, în diverse ipostaze, pe parcursul întregii lucrări. Enescu îşi manifestă aici atât stăpânirea impecabilă a stilurilor dominante – prin influenţa lui Brahms, Mendelssohn, Wagner, dar şi a contemporanilor Debussy sau Saint-Saëns – cât şi capacitatea de reinterpretare în cheie proprie a tuturor surselor de inspiraţie, dublată de o virtuozitate tehnică uluitoare a compoziţiei. Izbitoare par şi astăzi, la mai bine de un secol de la prima audiţie, forţa şi siguranţa mânuirii contrapunctului.

Chiar şi numai din acest punct de vedere, Octetul reprezintă un punct de referinţă în muzica secolului XX şi ar putea furniza un excelent material de curs în arta suprapunerii vocilor. Deasupra nivelului contrapunctic se desfăşoară cel melodic, în care Enescu debordează de imaginaţie. Unele dintre cele mai ample şi mai inspirate linii melodice enesciene se regăsesc în acest opus timpuriu, care fascinează şi subjugă atenţia ascultătorului. Nu mai puţin formidabilă este densitatea lucrării – nu există, practic, locuri de repaos sau puncte „slabe”, iar acumulările şi gesturile finale depăşesc limitele genului cameral. Enescu a considerat, de altfel, foarte potrivită interpretarea Octetului într-o variantă extinsă la nivelul unei orchestre de coarde, lucru aplicat în timpurile noastre cu mare succes de Gidon Kremer şi a sa „Kremerata Baltica”.                              

Condusă de Cristian Florea

Orchestra Naţională de cameră a Republicii Moldova a fost înfiinţată în 1988 de către muzicianul Alfred Ghershfeld, iar activitatea pe care o susţine a avut şi are o mare importanţă pentru viaţa spirituală a capitalei Republicii Moldova. Renumită pentru numeroasele turnee pe care le-a făcut în Europa de Vest, Orientul Apropiat şi Mijlociu, orchestra a fost aplaudată pentru calităţile sale interpretative şi pentru vastul său repertoriu. Printre realizările de seamă se numără şi înregistrarea unui CD la Versailles cu trompetistul Bernard Soustrot. Actualmente este condusă, de mai mulţi ani, de dirijorul Cristian Florea.

 

SÂMBĂTĂ    12 sept.  ora 11.00     

Sala Mică a Palatului   

Seria „Enescu şi contemporanii săi“

ORCHESTRA NATIONALĂ DE CAMERĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Dirijor: CRISTIAN FLOREA

Progam:  

Worlok – Suita „Capriol”

Bartók – „Divertimento“ pentru orchestră de coarde, op. 113

            I. Allegro non troppo; II. Molto adagio; III. Allegro assai

Enescu – Octuor în Do major op. 7

            I. Très modéré; II. Très fougueux; III. Lentement; IV. Mouvement de valse bien rythmée

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările