Enescu la Ateneu, Stravinski la Sala Palatului

Vladimir Jurowski

Ansamblul din Lausanne are o lungă poveste de dragoste cu Festivalul Enescu, fondată pe două seri memorabile din 2009, când directorul lor muzical de atunci, Christian Zacharias, a cântat şi dirijat integrala concertelor pentru pian ale lui Beethoven (iar în două după amieze ale aceleiaşi ediţii a cântat şi concerte de Mozart cu St Martin in the Fields).

într-o miercuri, 1 Septembrie, la Ateneul Român
Beethoven: Concertul în re major pentru vioară şi orchestră op. 61
Enescu: Octetul pentru coarde în do major op. 7 (aranjament pentru orchestră de coarde)
Orchestra de cameră din Lausanne
Christian Tetzlaff – vioară
Joshua Weilerstein – dirijor

Succesul de atunci, un veritabil triumf (îmi amintesc sala Ateneului arhiplină la miezul nopţii, cu mulţi doritori nemulţumiţi că n-au reuşit să intre), a făcut să fie invitaţi apoi la aproape toate ediţiile. Au cântat un Mozart de bună calitate, dar uneori cam placid, însă se pare că punctul lor forte rămâne Beethoven.

Iată-i acum, revenind cu un nou director muzical, tânărul Joshua Weilerstein (34 de ani), abordând cu curaj Concertul pentru vioară cu Christian Tetzlaff solist. De ce invoc curajul? Pentru că acest concert arhicunoscut are nevoie de un solist cu temperament şi inteligenţă mult peste medie ca să nu devină plictisitor. Iar Christian Tetzlaff n-a început promiţător. Un violonist care evită sonoritatea opulentă, care renunţă la Stradivarius în favoarea unui instrument mai modern, un om care suferă fizic când atinge coardele cu degetele. Dar marea noutate a venit odată cu cadenţa. Tetzlaff n-a folosit-o pe cea obişnuită, a lui Kreisler, ci una compusă chiar de el, cu totul neobişnuită, plină de fantezie dar la fel de riguroasă şi, mai ales, nouă pe o scenă românească. Iar atunci când s-a terminat cea din prima parte şi a revenit la partitura lui Beethoven, parcă era Menuhin, cu sonoritatea aceea candidă şi reţinută, tremurând şi palpitând de emoţie la fiecare notă. Larghetto a continuat în acelaşi fel, ca lumina unei candele în noapte, oprind respiraţii şi încordând auzul spectatorilor. A convins, pentru a cuceri în final inimile tuturor, în aplauze fără reţinere. A fost una dintre surprizele foarte frumoase ale Festivalului de până acum.

Şi n-a fost unică, pentru că a urmat Octetul lui Enescu. S-a cântat în aranjamentul pentru orchestră, cele două cvartete având multe corzi dublate...

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.