Enescu, AD 2013, în şapte zile

Dirijorul Daniel Barenboim, un „demiurg“ al muzicii

Şi a fost ziua întâi... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Daniel Barenboim, „un titan“ al muzicii contemporane, aflat pentru a treia oară la Bucureşti. Dar a fost şi Radu Lupu, cotat ca unul dintre cei mai mari pianişti ai lumii, plecat acum multă vreme de pe pământ românesc.

Cei doi prieteni – pentru că, da, poate exista prietenie şi între genii, dar la o altitudine intelectuală inaccesibilă muritorului de rând – au cântat împreună, pe scena Sălii Palatului, de două ori. Mai întâi, în gala de deschidere, Concertul nr. 4 de Beethoven, apoi, a doua zi, un Concert pentru două piane de Mozart. „Geniul german tălmăcit de geniul evreiesc“, cam aşa ar putea fi sintetizată istoria interpretării canonului muzical occidental în ultima sută de ani, iar cele două concerte la care mă refer nu au făcut excepţie.

Şi a fost ziua a şasea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Vivaldi în interpretarea orchestrei Europa Galante, condusă de italianul Fabio Biondi, unul dintre cele mai importante nume în descifrarea contemporană a muzicii vechi (medievală, renascentistă, barocă); muzicienii au mai strălucit la Bucureşti şi în 2007. Civilizaţia occidentală merită să supravieţuiască fie şi măcar pentru incredibilul revival pe care l-a adus muzicii baroce în ultimele decenii, iar nume ca Nikolaus Harnoncourt, William Christie, Jordi Savall, Fabio Biondi sunt esenţiale în acest proces.

Şi a fost ziua a noua... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost ziua „Infernalei Comedii“ a lui John Malkovich. Curat infernal! – e tot ce-am putut exclama după acest colaj „pentru criminal, două soprane şi orchestră“, peste care plutea greoaia aripă a kitsch-ului.

Şi a fost ziua a optsprezecea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost Fazil Say, pianistul turc care a cântat un „Elvira Madigan“ cum nu mai ascultasem vreodată; şi ascultasem destule până acum. Am putea spune: un Mozart trecut prin „Amadeus“, filmul lui Forman.

Tot în ziua aceea, au fost cele două surori Labèque, franţuzoaice greu de deosebit una de alta. „Două muieri la două piane“, ar fi zis cineva mai puţin dus la biserică, dar energia pe care-o transmiteau prin concertul lui Poulenc nu era de ici-colo.

Şi a fost ziua a douăzecea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost ziua, mult-aşteptată, a lui Jordi Savall, marele muzician catalan. Nu a fost doar spectacolul cu „Dinastia Borgia“, pe care-l ştiam de pe Mezzo. Urmărindu-l de mult pe muzician, îmi făcea impresia unui om rece şi grav. Interviul pe care mi l-a acordat şi lansarea cu public de după concert mi-au schimbat, însă, această părere.

Şi a fost ziua a douăzecişipatra... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi au fost Maxim Vengerov şi Vlad Stănculeasa cântând împreună Concertul pentru două viori de Bach, acelaşi pe care-l cântaseră Menuhin şi Oistrah, acum 55 de ani, la prima ediţie a Festivalului.

Şi a fost ziua a douăzecişicincea... Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Şi a fost tânăra violonistă americană Hilary Hahn, o apariţie diafană, parcă ieşită din filmul „Stăpânul inelelor“. „Aşa trebuie să sune o vioară“, m-am surprins gândind. Dacă Galadriel ar fi cântat la vioară, aşa ar fi arătat...