Elogiul arpegiilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Antonio Pappano este director muzical la Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecillia din 2005
Antonio Pappano este director muzical la Orchestra dell'Academia Nazionale di Santa Cecillia din 2005

Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, dirijată de Antonio Pappano, va interpreta, miercuri, la Sala Mare a Palatului, compoziţii de George Enescu, Maurice Ravel şi Antonín Dvořák.

Articol realizat de Despina Petecel Theodoru   

Piesa lui Maurice Ravel Une barque sur l´océan/O barcă pe ocean op. 43 face parte din Suita pentru pian Miroirs/Oglinzi, fiind a treia din cele cinci mini-poeme: Noctuelle/Cucuveaua, Oiseaux tristes/Păsări triste, Une barque sur l´océan, Alborada del gracioso/Aubada bufonului şi Vallée des cloches/ Valea clopotelor şi a fost dedicată pictorului Paul Sordes. 

  

Prima audiţie i s-a datorat lui Ricardo Vignès care a interpretat-o în 1906, în Salle Érard din Paris. Anul 1905, când a fost compusă, coincide cu finisarea, de către Claude Debussy, a celor Trei schiţe simfonice, Marea (a căror influenţă e vădită), dar şi cu faimosul „scandal“ stârnit de naşterea, în pictură, a curentului fauvist ce cultiva o cromatică violentă, instinctuală, în contrast cu rafinamentul coloritului picturii şi muzicii impresioniste. Suita raveliană apare, de aceea, ca o oază de lumină, poezie şi visare, marcând „o schimbare considerabilă în evoluţia mea armonică“ (Ravel, 1928). 

Datorită arpegierilor fluide, multicolore, sugerând ondulaţia mai delicată sau mai învolburată a valurilor, ca şi irizările stropilor de apă, prin care cerul pare să se oglindească în mare şi invers, Une barque sur l´océan a fost etichetată drept „elogiul arpegiilor“. Conform unei practici moştenite probabil de la preclasici (Bach în special), Ravel transcrie pentru orchestră simfonică şi această partitură pianistică – aşa cum procedase şi cum va proceda şi cu alte lucrări destinate iniţial pianului: Albo-rda, suita Mama mea gâsca, Menuet antic, Pavana pentru o infantă defunctă, Mormântul lui Couperin – accentuându-i astfel, graţie măiestriei sale de orchestrator, hrănit cu arta lui Rimski-Korsakov, misterul, exotismul, feeria, nemărginirea orizontului. 

Contactul cu natura şi climatul spiritual îi creează compozitorului stări emoţionale extreme

George Enescu. Poemul simfonic „Vox Maris“ op. 31. Marea, mediul acvatic deci, este şi motivul tematic al poemului enescian – opus postum, cu o istorie care a stârnit numeroase dubii din pricina rătăcirii partiturii originale. Din această cauză, chiar anul compunerii sale rămâne incert: în timp ce unii exegeţi îl plasează în preajma lui 1950, Pascal Bentoiu e de părere că schiţarea lui ar data din 1925, iar punctul final ar fi fost pus în jurul anului 1929. Enescu proiectează aşadar planul vocal-simfonic al acestui opus 31 concomitent cu etapele definitivării operei Oedipe (1921-1931). 

Astfel se explică frecventele aluzii, inflexiuni, reminiscenţe provenite din structura componistică a „operei vieţii“ lui Enescu. Marea e doar un pretext programatic pentru compozitor. Ea reprezintă, de fapt, metafora dimensiunii spiritual-umane, clădită pe triada viaţă-moarte-resurecţie in aeternum.

Ceea ce-l preocupă aşadar pe Enescu rămâne în continuare destinul enigmatic al omului, integrat şi dependent de destinul Universului. Cele şapte episoade decelate de către Pascal Bentoiu se succed în crescendo, de la reveria şi plutirea transfigurată a privirii purtate de unison  pe deasupra apelor, trecând prin dorul de veşnicie al fiinţei (cântecul matelotului), prin prevestirea pericolelor la care se expun cei încă neiniţiaţi în tainele semnificative ale Destinului – reiterare poate a înfruntării dintre Oedip şi Sfinx–pentru a ajunge, în urma bulversării furtunoase a conştiinţei (strigătul sopranei), la revelaţia Adevărului („urletul descendent al corului“: miserere, Domine, miserere) şi la integrarea fiinţei în eternitate, când corul de femei („sirene antice“) menţine starea de visare transcendentă, imponderabilă, aidoma Eumenidelor din finalul operei Oedipe.

DIN LUMEA NOUĂ, CU DVOŘÁK

A cincea în ordinea tipăririi, a noua în ordinea compunerii ei, Simfonia în mi minor a fost concepută „în spiritul melodiilor naţionale americane“), în 1893, an în care Dvorák era directorul Conservatorului Naţional de Muzică din New York. De aici şi subtitlul ei, „din lumea nouă“. 

Contactul cu natura şi climatul spiritual atât de diferite de cele ale Boemiei natale îi creează compozitorului stări emoţionale extreme. Pentru anihilarea neliniştilor şi ostoirea nostalgiei, Dvorák pigmentează întreaga construcţie muzicală cu variate motive din folclorul bohemian, repartizate în special partidei suflătorilor de lemn. 

Deşi pline de o vitalitate explozivă, armoniile Allegro-ului iniţial descind totuşi din neliniştea Adagio-ului introductiv. Dominat de sonoritatea de orgă a alămurilor şi de timbrul misterios al cornului englez, Largo-ul accentuează, prin contrast, calmul aparent al secţiunii. Modificând caracterul în genere optimist şi jucăuş al Scherzo-ului, Dvorák îl transformă, după modelul brucknerian, într-o revărsare ritmică halucinantă, dezvăluind doza de tragism ascunsă în excesul de vitalitate.

Sunetul ameninţător al trompetelor e estompat, în Allegro-ul final, de luminozitatea aceloraşi suflători de lemn. Imaginile caleidoscopice, amintind natura Boemiei, redeschid perspectiva senină a regăsirii „patriei interioare“, transformând nostalgia în antidot al propriei angoase sufleteşti. 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite