Elisabeth Leonskaja: o încadrare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriu articolul de faţă după “Imperialul” din 8 septembrie de la Ateneu, cu E. Leonsakaja şi Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Viena, şi e o încercare de poziţionare a muzicianului în relaţia act muzical -  auditoriu.

De ceva vreme, vedeam cele două părţi de mai sus ca fiind complementare şi ca formând împreună o sferă întreagă. Ca atare, am desprins de aici două situaţii într-un procentaj de limită.

Pe de-o parte, cu cât muzicianul e mai cuprinzător în conţinut şi intensitate, mai aproape de a umple sfera, cu atât spectatorii trebuie să completeze actul artistic într-o doză mai mică, adică invers proporţional. Deci, publicul trebuie să vină cu un efort mai mic de întregire pentru că artistul include mai tot în actul lui. Yuja Wang, Keith Jarrett şi Glenn Gould sunt cele mai bune exemple aici. Ei condensează în prestaţia lor conţinutul spre maxim, nelăsând spectatorului decât un spaţiu restrâns pentru implicare (mai mult să asimileze decât să completeze) pentru că sfera e aproape plină. E ca şi cum spectatorii ar fi bine ghidaţi într-un traseu montan marcat cu rigoare.

Iar ca manifestare biologică, corespondez intensitatea cu atenţia sau concentrarea. La Yuja Wang, concentrarea e încapsulată în act şi pare greu de clintit de orice distragere din afară, în timp ce la Jarrett concentrarea poate să alunece oricând spre irascibil.

Pe de altă parte, avem şi celălalt raport unde muzicianul nu acaparează, nu confiscă mult din sferă. Audienţa are în felul ăsta posibilităţi mai variate să participe la act şi să-l completeze masiv şi activ prin reflecţie, deci prin implicare. Exemplul de aici e minimalismul contemporan care lasă suficient spaţiu şi răgaz spectatorului pentru meditaţie activă. În varianta asta, publicul merge pe un traseu nemarcat, e doar rareori orientat de momâi şi ca atare îşi foloseşte din plin intuiţia.

Am dat mai sus două exemple de la poli, dar nu contează balanţa celor două componente ale sferei, atâta vreme cât ea e saturată.

Revenind la E. Leonskaja, după concertul din 8 septembrie am tras concluzia că ea nu se potriveşte nici uneia din categorii, fapt care nu invalidează neapărat schema, dar o restrânge. Chiar dacă la Ateneu a oferit o intepretare extrem de densă, Leonskaja nu a avut atenţia absorbită în întregime de act, ci şi-a îndreptat-o mult şi spre sală. A avut o rezonanţă specială cu spectatorii, o căldură şi un sentiment de comuniune greu de explicat. Pe moment, am crezut că e vorba de atenţie distributivă, ceea ce e greşit. Abia mai târziu mi-am dat seama că atenţia şi concentrarea sunt termeni limitativi care reduc starea muzicianului strict la context şi că explicaţia poate fi cu bătaie mai lungă. Mai exact, forţa actului artistic al muzicianului nu trebuie gândită separat de structura lui generală şi de viziunea lui. Generozitatea de toate zilele a Elisabethei Leonskaja şi iubirea ei pentru public sunt ca un zgomot de fond situat într-un plan diferit care nu slăbeşte consistenţa prestaţiei. Deci, nu are sens să vorbim de atenţie distributivă când avem şi alte straturi. Şi nu e obligatoriu ca straturile acestea să se influenţeze doar în dublu sens. Pot exista, în schimb, şi numai corespondenţe între ele, fără cauză-efect.

Drept concluzie, ar fi bine ca din când în când să nu facem doar adunări şi scăderi unidimensionale, ci să gândim fenomenele ceva mai stratificat şi în materie de corespondenţe.

* Text scris de Filip Iacob

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite