Aseară la Sala Palatului, Elena Pankratova şi Agnes Baltsa alături de Bayerische Staatsorchester sub bagheta lui Sebastian Weigle ne-au servit o felie consistentă de expresionism timpuriu. Una emoţionantă, admirabil interpretată.

Torenţi purpurii de şuvoaie revărsate în ţărână, beregăţi sfâşiate, hoituri cu ochi scoşi din orbite, măduvă putrezindă în oase zdrobite, horcăituri, ţipete viscerale şi coşmaruri terifiante. O întreagă galerie a ororilor face parte din recuzita ideatică cu care Richard Strauss îşi înveşmântează replicile personajelor unui subiect genial pus în pagină de Hugo von Hofmannsthal după drama lui Sofocle în Elektra (1909). Elektra (Elena Pankratova) este cea care vrea să răzbune moartea tatălui său Agamemnon, asasinat de mama ei Clitemnestra (Agnes Baltsa) şi amantul acesteia, Egist (Ulrich Reß, tenor). Sora ei, Crisotemis, (Anne Schwanewilms, soprană) refuză matricidul, fratele lor Oreste (René Pape, bas)  va fi braţul înarmat al pedepsei. După o jubilaţie frenetică şi entuziastă, Elektra expiră. Răzbunarea a fost împlinită. Aceasta e foarte pe scurt povestea matricidului pe care Strauss a condensat-o într-un sigur act al operei sale. 

Fără a fi un doar produs pur al expresionismului, „Elektra” e o capodoperă antiwagneriană prin concizie şi, în acelaşi timp, un omagiu adus lui Wagner, prin utilizarea leitmotivului ce caracterizează personaje şi stări – ”Agamenon” e cel mai pătrunzător dintre ele, leitmotiv care rămâne bine înfipt în memoria  spectatorului. Similitudini cu Wagner mai pot fi găsite în tipologia finalului,  în care eroina moare după un lung şi impresionant monolog. Şi cam atît, tratamentul orchestral, chiar dacă uzează arareori de sonorităţi care fac trimitere la compozitorul lui Tristan , e unul pur straussian. Acelaşi Strauss din Moarte şi Transfiguraţie, din Aşa grăit-a Zarathustra şi bineînţeles, cel din Salomeea.

Soprana Elena Pankratova a fost admirabilă în rolul titular, în ciuda variantei de concert şi a faptului că a cântat la Sala Palatului. Interpretarea ei e printre cele mai bune motive pentru care cei prezenţi aseară la reprezentaţia în concert a „Elektrei”nu vor uita repede muzica lui Strauss, chiar şi a celor care ştiu bine această operă. Produs al Teatrului Mariinsky, lansată internaţional în 2010 cu un memorabil rol în Die Frau ohne Schatten sub bagheta lui Zubin Mehta, rusoaică posedă o voce puternică şi senzitivă, cu o tehnică bună şi prezenţă scenică spectaculară. Bine angrenată în desfăşurarea dramatico-muzicală, Elektra întruchipată de ea a fost un adevărat spectacol, din toate punctele de vedere.  Veterana Agnes Baltsa, e o Clitemnestră de zile mari, cu un timbru fascinant şi un joc scenic impresionant. Cea mai semnificativă voce de mezzo a epocii sale e încă în formă, iar interpretarea personajului posedat de remuşcări şi bântuit de negre coşmaruri e una remarcabilă. Întruchipată de Anne Schwanewilms, Crisotemis e credibilă scenic, cu uşoare derapaje vocale şi o fragilitate lirică timbrală uneori depăşită de ansamblu. Chiar dacă lipsită de atribuţiile feminităţii, Elektra  e o operă a femininului, iar apariţiile masculine sunt fulgurante. Între ele, excelent , René Pape  cu o bună prezenţă (deşi a uzat de partitură) în scenă, cu aceeaşi voce caldă şi expresivă dintotdeauna. Inconsistent, cu replici ţipate şi neadaptat atitudinii scenice tenorul Ulrich Reß completează principala garnitură solistică a serii în foarte scurta sa apariţie.

O seară memorabila şi datorită acompaniamentului orchestral al Bayerische Staatsorchester.  Bagheta lui Sebastian Weigle a biciuit sonor materialului orchestral din introducerea prevestitoare de orori pînă la delicatul interludiu orchestral în care Electra îşi contemplă fratele regăsit. Erinia devine înger, tenebrele furiei sunt uitate iar atmosfera suavă ne transportă în serenitatea unei superbe scene de dragoste.  Paradoxal, aceasta scenă serenă de iubire, nu  oribilul ţipăt al morţii Clitemnestrei e punctul culminant al operei lui Strauss, respectând drama lui Sofocle. Nota 10 pentru acompaniamentul orchestral al lui Weigle, unul magistral, chiar dacă Sala Palatului e ultimul loc de pe pământ unde poţi face dozaje fine între o voce de soprană, chiar şi una de soprană dramatică şi o orchestră masivă, cu alămuri compacte şi percuţie stufoasă. Conştient de ”calităţile” acustice, dirijorul a dat tot, soliştii la fel, mai ales Elena Pankratova, o magistrală Elektra pe care o vom ţine minte, cu siguranţă, mult timp de-acum încolo. Sebastian Weigle e fost General music direktor la Gran Teatre del Liceu, la Bayreuth în 2007 unde a dirijat Die Meistersinger şi la Opera din Frankfurt. Şi tot la capitolul de ţinut minte,  din păcate, nu vom uita uşor şi black out-ul titrajului, e impardonabil ca instalaţia de titraj să cadă aşa des.Mai ales la Elektra!

Aşa a fost aseară interpretarea muzicii lui Strauss la Elektra, o capodoperă a secolului al XX lea, deloc cântată în teatrele lirice din România. Personal, nu ştiu să fi fost cântată vreodată după cel de-al Doilea război mondial. Potrivit academicianului Octavian Lazăr Cosma (Hronicul Operei Române din Bucureşti, Editura Muzicală, 2003) „Elektra” nu a fost montată niciodată de trupa bucureşteană. Totuşi, în 1968, Opera din Stuttgart a oferit o reprezentaţie cu acest titlu, în turneu pe scena noastră.

Ca o concluzie, după cele câteva versiuni în concert la Festivalul Enescu a unor asemenea rarităţi (Wagner, Strauss şi în curând „Wozzeck”-ul lui Alban Berg) lucrări nelipsite de-altfel în repertoriile marilor teatre lirice din lume, am început să visăm cu ochii deschişi. Şi după Elektra de aseară, chiar avem voie să visăm la asemenea reprezentaţii integrale, nu variante în concert, la Bucureşti.  Mai greu, dar nu imposibil,  într-o stagiune obişnuită, sau poate în Festival, la o ediţie viitoare. Chiar, cum ar fi  o singură – una şi bună - operă din categoria delicateţurilor nevăzute-neauzite pe la noi, montată ca la carte, nu chiar de Chereau, dar de un Petrikă Ionescu (prezent aseară la Sala Palatului) pe scena Operei Naţionale din Bucureşti ?