Formează împreună un tandem unitar impresionant, ce ridică formaţia – cel puţin cu prilejul marilor evenimente cum este Festivalul Enescu – la nivelul marilor performanţe din lumea actuală a muzicii. Aş spune că pe parcursul celor două concerte au creat un eveniment în cadrul Festivalului.

Nu poate fi ocolită comparaţia dintre cele două viziuni ale Simfoniei în mi minor de Ceaikovski, cea a Filarmonicii berlineze condusă de Kiril Petrenko şi cea recent oferită de muzicinii norveginei conduşi de Vasily Petrenko. Indiscutabil, potenţialul orchestral al celor două formaţii este diferit; căci perfecţiunea ansamblului berlinez este în adevăr uimitoare; realizarea simfonică a fost lăsată ”să curgă” în mod firesc în baza indicaţiilor partiturii, cu o implicare limitată a dirijorului. Realizarea absolut impresionantă îi aparţine însă lui Vasily Petrenko. Implicarea sa vizează descoperirea lumii interioare a acestui mare opus romatic; o face cu pasiune, cu vădiră participare interioară; nu pentru a-şi exhiba propria experienţă sentimentală ci în scopul vădit de a descoperi universal spiritual atât de turmentat al autorului, efortul teribil al ”ieşirii la liman”.

Iar gestica sa urmează în egală măsură linia mare a lucrării dar şi evenimentele punctuale, semnificative ale momentului; energia cu care pulsează mâna sa stângă este imperios mobilizatoare; nu se pierde în urmărirea detaliilor desi atenţia sa este permanent activă. Greu de imaginat felul în care privirea de ansamblu,”de la înălţime”, se conjugă cu implicarea în derularea cursului intim al momentelor partiturii. Iar aspectul poate fi observant cu maximă evidenţă pe parcursul acestor două atât de speciale opusuri ale muzicii primei jumătăţi a secolului trecut, anume Sinfonia concertantă pentru violoncel şi orchestra de George Enescu, singura lucrare concertantă a maestrului, şi Concertul pentru orchestra de Bele Bartok; o realizare cursivă, perfect echilibrată în cazul primei lucrări - susţinută cu participarea violoncelistului germano-canadian Johannes Moser, un exemplu de loialitate faţă de muzică, definită în deplina conştiinţă a structurii acestei atât de aparte lucrări. 

Indiscutabil, momentul cu totul special al serii l-a reprezentat realizarea acestei mari creaţii care este Concertul pentru orchestră de Bela Bartok, un opus care sondeză de o manieră angajantă, viziunea asupra propriului destin, tragic; este una dintre operele fundmentale ale mijlocului de secol, ale autorului, scrisă în perioada autoexilului american din timpul războiului. Iar vehemenţa trăirilor interioare nu-şi găseşte echivalent decât în marele spectacol al orchestrei, spectacol împlinit cu o exuberanţă pe care Petrenko ştie a o stăpâni în relaţia cu zona unei meditaţii adâncite, intime. In acest context, complexul timbral al ansamblului este pus în valooare cu o stăpânire deplină. Este de insistat, Petrenco este maestrul care a plasat acest ansamblu în contextul international al ansamblurilor semnificative ale vieţii muzicale actuale.  

A dispus, în plus, de o participare solistică mult aşteptată, aceea a pianistului norvegian Leif Ove Andsnes, artist a cărui evoluţie a fost urmărită în spaţiul public european, pe parcursul ultimelor două decenii. Este artistul unui echilibru interior dominat cu serenitate în baza unei relaţii care reglează toate resorturile acestei minunate creaţii pianistice care este Concertul în la minor de Edvard Grieg. Elanul romantic este înălţător dar nu covârşeşte echilibrul construcţiei acestui concert de importantă şcoală naţională. Este de admirat în acest caz claritatea şi supleţea tonului pianistic, precizia stăpânirii acestuia, aspect pe care artistul îl deţine drept atribut esential al acţiunii sale.  

Am putut observa felul în care elanul comunicativ al lui Petrenko a întânit echilibrul suveran, universal sensibilităţii de care dispune Andsnes!