Dirijorul Gianluigi Gelmetti: „Am avut întotdeauna prieteni români care au cântat împreună cu mine“

Apreciatul dirijor italian Gianluigi Gelmetti a condus, pe scena Ateneului Român, Filarmonica monegască şi pe celebrul violonist David Garrett, într-un program cu Enescu, Bruch şi Ravel.

Un interviu de Ştefan Costache

Veniţi cred pentru prima dată în România – pentru un concert în 15 septembrie, la Ateneul Român, pe scena festivalului „George Enescu”. Nu-mele dvs. e, cu siguranţă, cunoscut ascultătorilor noştri, mai ales iubitorilor operei. Nu ştiu însă câţi dintre noi, ca români, ştim că aţi studiat cu Sergiu Celibidache. Iată, deci, două subiecte importante de discuţie. Mai întâi, însă, ce v-a făcut să acceptaţi invitaţia de a dirija acest concert la Bucureşti?

Gianluigi Gelmetti: Am răspuns invitaţiei pe care Festivalul a adresat-o cu mare amabilitate orchestrei pe care o dirijez, ceea ce mi-a făcut o deosebită plăcere, pentru că România este o ţară soră. Am avut întotdeauna prieteni români care au cântat împreună cu mine, de exemplu Radu Lupu, şi mulţi alţii în trecut. Şi apoi, evident, primul meu mare maestru a fost Sergiu Celibidache.

Propuneţi un program extrem de interesant, care nu-i va lăsa indiferenţi nici pe pasionaţii de hituri clasice, nici pe iubitorii sonorităţilor simfonice foarte sofisticate – este vorba despre pagini de Enescu, Bruch şi, cele mai multe, de Maurice Ravel. Putem vorbi de o construcţie a programului, de o logică interioară a sa?

Ştiţi, întotdeauna un program are propria sa istorie. Vom începe cu Enescu, o pagină cu totul specială, pentru că orchestra noastră a interpretat multe din lucrările sale. Apoi Bruch, care este atât de iubit, aşadar un concert clasic, după care vom încheia cu Ravel. Există, deci, această aplecare spre sonoritate, spre dramaturgia sofisticată. Cred că va fi un program frumos şi plăcut, şi nu întâmplător cu legături între paginile muzicale pe care le propunem.

Solistul este David Garrett, un adevărat star rock al muzicii clasice de astăzi. Cum priviţi colaborarea cu David Garrett?

Ne aflăm la prima întâlnire de acest fel. Dar dat fiind că mă consider un om de cultură foarte deschis către orice gen de muzică, sunt sigur că va fi o colaborare foarte plăcută şi stimulantă.

Aveţi o experienţă impresionată în privinţa colaborării cu soliştii şi mă refer, în primul rând, la cei de operă. Din această perspectivă, tindeţi să fiţi mai degrabă subordonat solistului? Sau obiectivul dvs. ar fi să vă impuneţi punctul de vedere pe care îl consideraţi a fi soluţia interpretativă optimă?

În primul rând, eu nu separ opera de muzica simfonică, pentru că mă dedic în aceeaşi măsură ambelor. Deci, pentru mine, atât soliştii de operă cât şi instrumentiştii reprezintă acelaşi lucru. Nu e vorba de o luptă de putere între dirijor şi solist, ei trebuie să colaboreze. Aşa că nu trebuie niciodată să cânţi cu, sau să dirijezi artişti faţă de care nu ai o anumită afinitate. Dacă această afinitate lipseşte, atunci ajungem la situaţia în care, într-adevăr, cineva comandă. Dar atunci când acest sentiment există, nu se pune problema că cineva comandă. În schimb, în absenţa sa, e ca şi cum unul ar fi servitorul celuilalt, şi asta nu e drept. Evident, sunt două funcţii diferite: cea a dirijorului şi cea a solistului. Dirijorul, în mod clar, nu trebuie să abdice de la propria funcţie, şi el este cel care trebuie să dea unitatea interpretativă întregii execuţii. Dacă mi s-ar propune un solist faţă de care simt că nu mă leagă nimic, atunci pur şi simplu nu l-aş accepta.

Sunteţi şi compozitor, domnule Gianluigi Gelmetti, aşa că nu putem să nu vă întrebăm cum îl percepeţi pe George Enescu în contextul efervescent al primei jumătăţi de secol XX? Cum i-aţi caracteriza profilul componistic şi de ce credeţi că lumea muzicală internaţională e atât de puţin interesată de Enescu, astăzi?

Nu cred că lumea muzicală internaţională este sau a fost puţin interesată de Enescu – astăzi sau ieri. Trebuie să vă spun că eu mă simt foarte apropiat de Enescu, inclusiv din punctul de vedere al eticii componistice. Cred că există compozitori care, de-a lungul carierei, au făcut din compoziţie aspectul cel mai vizibil al propriei activităţi. Alţii, în schimb, scriu dintr-o necesitate interioară. Sigur, Enescu era un mare solist, dar care simţea nevoia să compună pentru că un compozitor simte nevoia să compună. Însă foarte des, între cel care este exclusiv compozitor şi cel care, pe lângă această activitate, are şi un raport direct cu publicul, lucrurile se schimbă. Chiar Celibida-che spunea că, pentru un interpret, dificultatea constă în faptul că trebuie să fie ca un pahar gol care se umple cu lichidul reprezentat de compozitor. Dacă eşti deja plin de propria ta substanţă, atunci lucrurile devin dificile. Această frază a lui Celibidache mi-a influenţat toată viaţa. Cu cât avansezi în activitatea de interpret, cu atât ajungi să faci o mai mare selecţie. La fel se întâmplă şi cu dirijorii şi compozitorii pe care aceştia îi simt mai aproape de ei. Referirile pe care le făceam la solişti mai înainte îi privesc şi pe compozitori. Cineva trebuie să se simtă aproape de un creator muzical. Cred că Enescu a fost un extraordinar compozitor, care a pus pe portativ exact ceea ce a dorit să pună.

Dvs. personal aţi fi tentat să-i dirijaţi vreunul dintre opusurile simfonice reprezentative? Sau singura sa operă, „Oedipe”?

Da. Printre altele, trebuie să vă spun că opera „Oedipe” a fost realizată magistral chiar de Orchestra din Monte Carlo împreună cu predecesorul meu, Lawrence Foster. Aş dirija această operă cu mare pasiune şi cu multă plăcere, la fel ca pe toate capodoperele sale, pentru că Enescu este un compozitor la care ţin foarte mult.

Ştim destul de puţine despre muzica pe care o compuneţi – pentru că vă ocupaţi în continuare şi de compoziţie. Însă Italia a dat, în secolul al XX-lea, nume de referinţă la scară universală, artişti care au excelat în privinţa orchestraţiei, a culorilor timbrale. Dvs. cum vă poziţio-naţi din această perspectivă, ce relaţie aveţi cu tradiţia simfonică italiană?

Relaţia cu teritoriul componistic este, în ceea ce mă priveşte, cu totul special. În activitatea mea, am făcut aproape imposibilul pentru a nu a interpreta muzica pe care am compus-o. Fac acest lucru foarte rar, tocmai pentru că activitatea mea de compozitor este ceva aparte, nu am făcut niciodată asta pentru carieră sau pentru a fi interpretat. Compun puţin şi o fac pentru mine însumi. Dar se întâmplă ca unele persoane să insiste ca eu să-mi dirijez lucrările. Am înregistrat integral cu Orchestra din Sydney „Cantata della Vita”, o frescă muzicală care durează mai bine de o oră. Dar asta numai pentru că au insistat ei să înregistrăm. Aşa că relaţia mea cu compoziţia este strict privată. Într-o zi vor fi oameni care vor dori, poate, să-mi asculte muzica, însă eu nu am făcut niciodată nimic pentru a-mi promova propria creaţie şi nici nu fac. Şi limbajul meu este foarte personal, este expresiv, nici voit atonal, nici voit tonal. Am o tehnică personală, nu aş putea numi repere, influenţe în calitate de compozitor. Ca dirijor şi interpret, da, am multe repere, inclusiv româneşti – Celibidache, Lipatti şi alţii. Dar activitatea de compozitor reprezintă o sferă privată, pe care o practic foarte puţin şi cu multă discreţie.

A dedicat o lucrare lui Celibidache

La 16 ani debuta ca dirijor la Siena, specializându-se ulterior pe acest teren cu maeştri ca Franco Ferrara, Hans Swarowsky şi, mai ales, Sergiu Celibidache. De-a lungul timpului a fost dirijor principal al unor ansambluri şi instituţii renumite, ca Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart, Orchestra Simfonică din Sydney, Opera din Roma şi, bineînţeles, Orchestra Filarmonicii din Monte Carlo, unde în 2013 a fost promovat în poziţia de director artistic. Avocat fără rezerve al muzicii contemporane, Gianluigi Gelmetti a prezentat în primă audiţie absolută Simfonia a VII-a de Hans Werner Henze, cu Orchestra Filarmonicii din Berlin, în 1984. Alte evenimente în activitatea sa ce merită amintite:  premiera mondială a operei Marilyn de Lorenzo Ferrero la Opera din Roma  în 1980 şi Hermes 594 de Sergio Rendine, cu Orchestra Simfonică BBC în 1987. Gianluigi Gelmetti este, în acelaşi timp, un compozitor prolific, una dintre lucrările sale, „Prasanta Atma”, fiindu-i dedicată lui Sergiu Celibidache. În paralel îşi face timp şi pentru activitatea pedagogică, din 1997 predând la Accademia Chigiana din Siena.