Întoarcerea dirijorului cu faţa spre public era semnalul care le era comunicat tuturor nou veniţilor într-ale concertelor simfonice la Festivalul „Enescu" pentru a şti când să aplaude. Asta se întâmpla în urmă cu 10-15 ani. In ultimul timp, acest fenomen, al aplauzelor între părţile simfoniilor, s-a estompat, mai apare sporadic la noi, dar este tot mai frecvent în occident la festivalurile de vară, cel puţin, din oraşe cu o tradiţie culturală incomparabil mai importantă decât Bucureştiul.

Festivalul „Enescu" s-a maturizat în istoria lui post 1989 şi, ajuns la a 24-a ediţie, a marcat recorduri pozitive nu doar pe scenă, ci şi în sălile de concert. Am la dispoziţie cifrele existente înaintea închiderii oficiale şi, privindu-le, putem vorbi despre peste 2 milioane de euro încasări din vânzările de bilete şi abonamente, preţul biletelor fiind mai mare decât la concertele de stagiune, în mod evident (fapt comentat de unii în mod negativ). Dar, în realitate, el a fost doar cu 16 la suta mai mare decât la ediţia anterioară. La un buget total de 11 milioane de euro, faptul că 2 milioane au venit din încasări este o evoluţie la care nu visa nimeni în anii 90, când absolut totul (şi nu aproape totul, aşa cum este acum în cultură) era cu bani – şi cu mentalitate – de la stat.

A fost de departe cel mai divers festival de până acum. În perioada 31 august-22 septembrie, peste 2.500 de muzicieni străini de cel mai înalt nivel internaţional şi peste 1.000 de artişti români, alături de solişti cu solide cariere internaţionale au evoluat sub egida Festivalului în 84 de concerte în Bucureşti, peste 30 de concerte în alte 10 oraşe din România (Sibiu, Cluj, Târgovişte, Piatra Neamţ, Bacău, Iaşi, Târgu Mureş, Bârlad, Timişoara, Satu Mare) şi 6 oraşe din lume (Florenţa, Berlin, Liège, Toronto, Montreal, Chişinău). Acestea sunt cifrele oferite de organizatori din start. Li s-au adăugat alte peste 300 de evenimente în cadrul programelor associate, toate acestea fiind  cifre impresionante, care ne fac să regretăm că singurul element care face ca acest festival să nu fie în mod real în top 3 mondial la acest moment este… lipsa unei săli de concert adecvate.  

Deschiderea şi închiderea Festivalului Internaţional “George Enescu“ sunt deja de decenii evenimente mondene, în primul rând. Totuşi, Filarmonica din Berlin cu două concerte pe 31 august şi 1 septembrie, urmate de un recital fabulos al partidei de violoncel din orchestră la Ateneu, au reprezentat mult mai mult decât atât.

Tulburările nu au ocolit nici aceste prime zile de festival. De la saga drepturilor de televiziune şi transmisiunilor realizate de Trinitas TV şi, într-un final retransmise de TVR s-a ajuns ca deschiderea oficială şi respectiv ambele concerte ale Filarmonicii din Berlin să nu fie înregistrate şi difuzate în direct nici la radio, nici la televiziune. Motivul real, indiferent de cele rostite în diferite contexte, este, fără îndoială, acustica Sălii Palatului (inexistentă, în sensul propriu al cuvântului, pentru muzica clasică) – asta ca să vorbim doar despre aspectul audio – despre care se vorbeşte de aproape 30 de ani, deşi sonorizarea a progresat mult faţă de primele încercări.

Refrenul necesarei săli de concerte simfonice care ar trebui să fie construite în Bucureşti s-a reluat şi în acest an, probabil la fel de fără finalitate. Până la urmă cine ar putea fi atât de interesat de această problemă – complet neinteresantă din punct de vedere electoral – ca să îşi asume închiderea Sălii Palatului între două feativaluri Enescu pentru o completă reconstruire pe interior, pentru ca ediţia a 25-a să se desfăşoare într-un spaţiu adecvat ? Probabil nimeni.

Spuneam că mă voi întoarce mai mult cu faţa spre public în aceste rânduri. De ce a venit lumea la acest festival într-un mod mai constant ca oricănd, în afara faptului că „it's a must"! Pentru că programele au fost construite echilibrat, conţinând şi piesele de mare popularitate pe care le aşteaptă toata lumea, dar şi muzica lui Enescu în multiple variante, alături de lucrări aparţinând unor mari compozitori aproape niciodată prezenţi în programul stagiunilor noastre de concert. Deja, simfoniile enesciene în versiuni interpretative comparate precum au fost Vladimir Jurowski cu Orchestra Academică de Stat „Evgheni Svetlanov“ şi Fabio Luisi cu Maggio Musicale Fiorentino cu Simfonia a III-a nu mai reprezintă ceva neobişnuit.

Lumea a mai venit pentru că a avut de văzut o pleiadă de pianişti excepţionali, ilustrând aproape toate şcolile pianistice existente la acest moment, de la Denis Matsuev la Evgheni Kissin, de la Yuja Wang la Nelson Freire.

S-a venit pentru marile orchestre ale lumii, au fost multe confirmări, precum cele două excepţionale concerte ale orchestrei Concertgebouw Amsterdam, dar şi surprize precum Filarmonica din Oslo dirijată de charismaticul Vasily Petrenko.

S-a venit la concertele baroce de la miezul noptii, cu oferta lor atât de “exotica“ pentru viaţa noastră artistică, de opere baroce în concert şi nu numai.

S-a venit la concertele de după amiaza de la Ateneu, unde au fost şi recitaluri remarcabile, dar şi vocal-simfonice de anvergură precum minunatul Jeanne d'Arc au bucher de Honegger cu Orchestra din Lille, Corul filarmonicii bucureştene şi Corul de copii radio, sub bagheta lui Alexandre Bloch, protagonistă fiind celebra actriţă franceză Marion Cotillard, însoţită de o pleiadă de cântăreţi şi actori care au însufleţit efectiv Ateneul printr-o versiune plină de vitalitate a celebrei partituri.

Am stat mult să privesc publicul festivalului. Să îmi explic din nou de ce mulţi dintre cei prezenţi la „Enescu“, nu vin în timpul anului la Sala Radio sau la Ateneu. Aşa cum, privind din alt unghi, şi păstrând proporţiile, nu se întâmplă cu publicul „cool“ al Festivalului SoNoRo.

Festivalul „Enescu" este pe de o parte un miraj pentru cei care îşi doresc să iasă din rutina vieţilor previzibile de zi cu zi. Dar Festivalul „Enescu" este şi una dintre nu multele manifestări culturale care, făra a-şi pierde aura de „elită", a ştiut să-şi priveasca extrem de atent publicul, mai atent de la o ediţie la alta, pentru a găsi acel atât de rafinat echilibru între a plăcea şi a-şi cultiva spectatorii, fideli, dar totuşi exigenţi.

Aplauzele nu au fost niciodată la fel. Întotdeauna au fost reflexul sincer al modului în care cei aflaţi pe scenă au ştiut să emoţioneze, să entuziasmeze şi să „se întoarcă cu faţa spre spectatori“.

La ediţia sa din 2019, Festivalul „Enescu" a ştiut, parcă mai mult ca niciodată, să îşi privească publicul cu respect şi atenţie.