8 septembrie, era spre ora 12, pregăteam ultimele detalii ale Agendei Festivalului Enescu, difuzată zilnic în această perioadă la Radio România Muzical şi Radio România Cultural. Primesc telefon: “Pregătim un comunicat, vrem să anunţăm că ordinea din programul de la Ateneu s-a schimbat, va fi doar concertul  în prima parte, apoi restul lucrărilor. Maria Joao Pires vrea să plece cât mai repede, se pare că băiatul ei a avut un accident.” Peste o jumătate de oră, din nou, un telefon: “La loc comanda, Maria Joao Pires a preferat ca totul să se desfăşoare exact aşa cum fusese programat iniţial”.

La ora 17.00, trebuia să înceapă un program integral Mozart: uvertura operei “La Clemenza di Tito”, Concertul nr.27 pentru pian şi orchestră, Simfonia nr.41; alături de Maria Joao Pires, Orchestra de Cameră a Filarmonicii Germane din Bremen, dirijor Trevor Pinnock. Şi chiar aveam emoţii, după cele aflate, despre cum o să iasă. Cine a studiat cât de puţin muzica, ştie că a cânta Mozart este unul dintre cele mai grele lucruri. Pare simplu, dar de fapt este foarte greu: nu pentru că este dificil tehnic (deşi şi aici ar fi multe de discutat), ci pentru că oricare mică ezitare, oricare imperfecţiune se aude imediat. Mozart nu poate fi decât un diamant perfect şlefuit...

Era oricum un program mozartian dificil: mi-a plăcut această alăturare a ultimelor lucrări din genurile în care a excelat Mozart: ultima operă, în ordinea catalogului Kochel, ultimul concert pentru pian şi orchestră, ultima simfonie. Capodopere ale unui Mozart matur care nu intuia, încă, un final neaşteptat al vieţii atât de aproape...

Şi a început. Vivacitate, strălucire, impetuozitate în uvertura operei “La Clemenza di Tito”, planuri sonore bine individualizate, perlaj.

Evident, însă, publicul o aştepta cu nerăbdare pe cea care fusese aclamată şi cu o seară înainte pe scena Ateneului Român, această pianistă portugheză atât de iubită la Bucureşti, după precedentele ei apariţii în Festivalul Enescu. Şi iat-o: cine ar putea ghici că a împlinit deja 71 ani? O siluetă adolescentină ce pluteşte parcă printre instrumentiştii din orchestră, până ajunge la pian. Acolo este Locul ei: unde uită de toată tristeţea personală trăită înainte de concert, unde uită, practic, de sine, pentru ca noi să ne bucurăm de acest diamant şlefuit perfect care este Mozart. A fost una dintre cele mai bune interpretări ale unui concert pentru pian şi orchestră de Mozart pe care le-am ascultat live, cu toate micile imperfecţiuni care au venit din partea orchestrei (în principal, mici decalaje faţă de solistă). Da, Maria Joao Pires este o artistă adevărată, nimic nu primează în faţa actului artistic pe care îl transformă într-o adevărată oficiere.

La insistenţele publicului, a urmat şi un bis. Surpriză, doi pianişti cu ochelari pe nas în faţa pianului: Maria Joao Pires şi Trevor Pinnock, dirijorul care decenii a avut (şi) o importantă carieră de clavecinist. Tot Mozart, o parte a treia dintr-o sonată la patru mâini, o jucărie în mâinile celor doi, tratată cu gingăşie şi umor, plus acel tip de colaborare între doi muzicieni care nu poate fi dat decât ca model.

Şi în fine, Simfonia nr.41, Jupiter, în care orchestra a avut posibilitatea să-şi arate forţele cu adevărat. O continuă creştere către acea emblematică parte a patra în care Mozart a creat o sinteză a cuceririlor de limbaj de până la el, armonie şi polifonie împletite într-o capodoperă. Şi în această parte a patra, un tempo aproape ameţitor, care îţi permitea însă să constaţi toate detaliile din partitură. Mi-ar fi plăcut, ca, în general, partida suflătorilor să se fi integrat mai bine în discursul orchestrei, însă această parte a patra m-a făcut să uit orice comentarii aş mai fi avut în cap. Până la urmă, în muzică nu este vorba despre farmacie, iar perfecţiunea, chiar atinsă, poate fi rece. Prefer entuziasmul, energia, viaţa care pulsează în această orchestră, una dintre cele mai bune, dintre ansamblurile de cameră, la nivel mondial.

Totul s-a încheiat cu un bis care a relevat ceea ce mai puţin am putut asculta în concert: sonorităţi diafane, eterate, într-o prelucrare realizată chiar de Trevor Pinnock după teme din “Fairy Queen” de Henry Purcell şi “Visul unei nopţi de vară” de Felix Mendelssohn.

La final, nu rămâne de zis decât ceea ce spuneau şi oamenii care umpluseră Ateneul până la refuz: “Bravo!”