David Grimal et Les Dissonances. Invers

44.00 Finale partea I: Cascade de aplauze la sfârşitul bisului lui Xavier Phillips. Mă ridic să plec, nu pot sta la Brahms. Uneori, înţelegi mai bine întregul când derulezi pe bucăţi, înapoi. Solistul primeşte ceremonios un trandafir de la o doamnă complet în alb, instrumentiştii aplaudă şi ovaţionează ca apucaţii.

O doamnă cu bască albă, ca de pionier de pe vremuri, intră repede în sala Ateneului şi se repede la un scaun gol,  mai spre marginea unui rând (sunt destul de multe libere, a început şcoala). Îşi trage sufletul şi zâmbeşte extrem de mulţumită în timp ce aplaudă de mama focului. Celistul mai face o reverenţă şi se retrage împreună cu orchestra. Inenarabilă expresia de pe figura doamnei !

La finalul acestei prime părţi, bisul lui Xavier a fost prima din cele Trei Strofe pe numele Sacher, scrise în 1976 de compozitorul francez Henry Dutilleux , la cererea lui Mstislav Rostropovich. Marele cellist rus i-a cerut lui Dutilleux o piesă solo care să omagieze personalitatea lui Paul Sacher, Mecena şi prieten al muzicienilor secolului 20 între care Bartok, Stravinski şi Richard Strauss. Slava le-a cîntat în 1982 în primă audiţie, la Basel. Îmi aduc aminte brusc unde l-am mai văzut pe violoncelistul francez: Xavier Phillips apare în documentarul din Rostropovich The Genius of the Cello realizat în 2011 de John Bridcut la BBC. Îmi amintesc perefct cum tânărul pupil al lui Slava Rostropovich între 1990 pînă în 2013 povesteşte cu mult simţ al umorului modul în care deloc ortodoxul său profesor iubit îi cerea să gândească arcuşele ca pe mişcări de ..hoola hoop! Xavier a cântat ieri Un poco indeciso, prima strofă din compoziţia lui Dutilleux, construită pe notele S.A.C.H.E.R., din notaţia tradiţională germanică (Si, La, Do şamd). Trăsături violente de arcuş, corzi lovite, ciupite şi frecate, într-o succesiune virtuoză de factură noctambulă care amuţeşte audienţa. Pînă şi celiştii din Les Dissonaces rămân cu gura căscată. Pentru acest moment virtuoz, violoncelul e acordat atipic, pentru a extinde registrul grav al spaţiului sonor în care interpretul francez zburdă, la el acasă. Très bien! Finalul acestei prime strofe citează pe scurt – ce înseamnă amiciţia între muzicieni! -  Muzica pentru instrumente de coarde, celestă şi percuţie comandată în 1937 de Paul Sacher lui Barok şi cântată tot de el în primă audiţie. Oare unde s-or fi ascuns Mecena secolului nostru ?

Xavier

Înainte de bis, solistul îşi acordează instrumentul pentru tratamentul specific în grave. Chiar în clipa în care termină de scârţâit din chei se aude exact pe timp, celebrul ringtone original de Nokia, în La Major:  mi-re faa –sol, do-si ree – mi, si-la doo – mii -  laaa.  Zâmbind, francezul îşi ţuguie buzele a selfie (mai există modelul ăsta de telefon!) şi clatină buclucaş din cap, nuuu, nu e bine ! Publicul râde sincer şi zgomotos, pe deplin cucerit.

Rew minutul 41.00: A doua lucrare, de la coadă la cap, e o lucrare de tinereţe enesciană, celebră pentru noi, Simfonia concertantă în si minor op. 8, contemporană rapsodiilor. Şi totuşi, ce diferenţă! Xavier Phillips a studiat serios partitura, de la prima trăsătură de arcuş înţeleg de ce David Grimal l-a adus la Bucureşti, pentru concertul din cea de-a doua zi a a programului Les Dissonances. Enunţul tematic din prima parte Lent-vif e generos cântat în fraza lungă, aproape epică. Am senzaţia că începutul e prea lent aşezat, dar orchestra lui Grimal e cea prea visătoare în intro, violoncelistul francez are un ritm bun şi un sunet mai mult decât captivant, totul reintră în normal, orchestra e frumos colorată, poate doar trombonii prea mult în crescendo-ul de final, încheiat într-un acord vast, atoatecuprinzător. E un risc cînd dirijezi de la pupitrul I al viorilor, David Grimal e însă un muzician excelent, ne-a demonstrat asta şi primul program, cu Debussy, Enescu-Ţăranu şi Beethoven. Dirijorul francez, lider şi fondator al Les Dissonances e un VIP, care poate dirija din ochi, unul cu siguranţă excentric lumea muzicală franceză. El îşi permitechiar concerte umanitare petru sans-abris la biserica Saint-Leu din Paris, iar publicul îl iubeşte şi pentru asta, nu doar pentru prospeţimea şi vivacitatea cu care se prezintă pe scenă.  Atît de tânăra sa orchestră, cu multe fete în componenţă (foarte chic  pupitrul de contrabas, exclusiv feminin ) e cuceritoare sub conducerea muzicală a violonistului dirijor, în maiestuoasa parte a doua.

În fotografia din dreapta, David Grimal, la repetiţii FOTO Cătălina Filip

Grimal echilibrează perfect tempii, solistul e graţios şi aerat, păstrând în acelaşi timp forţa necesară elanului pur romantic din partitura enesciană. Finalul explodează firesc, e cumva material folcloric aici, dar aproape irecognoscibil, trecut prin retortele geniului enescian.

Xavier Phillips trasează magistral conturul epopeilor din partitură, tranşînd decis toată complexitatea ritmică a efluviului muzical, încheiat într-un veritabil tourbillon. Cadenţă finală, izbucnesc aplauzele. Dacă aş fi revanşard (revanşă vine din franceză, nu ?) aş spune că, iată, nişte excelenţi muzicieni francezi repară răceala şi chiar ironia cu care concertul lui Enescu a fost primit la premiera pariziană din 1909. Dar nu, nu sunt. Mă gîndesc ce frumoasă e muzica lui Enescu când e bine cîntată, mi-e foarte dragă această muzică pe care Enescu a început să o pună în pagină în casa bunicilor, la Mihăileni, locul recent salvat de la extincţie în care încep să prindă contur, acum în 2015, vise frumoase şi speranţe.  

Rew minutul 18.00: Înaintea primei lucrări din concert, pauză de respiro pentru instrumentiştii ansamblului Les Disonances o dată cu reanjarea pupitrelor. Sala atît de intimă a Ateneului nu e foarte plină, mai sunt destule scaune libere. Oamenii vorbesc în şoaptă, e o atmosferă caldă, aproape familială, se răsfoiesc ziare, se schimbă saluturi mute, cordiale, cu un aer puţin aferat. Afară, odată cu toamna tot mai prezentă, realitatea prinde contur. Toată lumea vorbeşte despre refugiaţi şi despre noile măsuri de securitate, pe stradă, la radio, în taxiuri, pe holuri. Ungaria, graniţa cu Serbia, armată, migranţi, lagăre, Austria garduri de sârmă ghimpată, Germania. Enescu ne-a extras autistic din prezent,  într-un univers paralel, care mai durează doar şase zile de-aici înainte. Periculos de aproape, realitatea se lăţeşte din ce în ce mai proeminent, ca o băltoacă de Bucureşti. Aerul se răceşte, realitatea devine colţuroasă. Invers. Lumea noastră se schimbă cu repeziciune.

Rew minutul 03.00: Moz-Art à la Haydn de Alfred Schnitke pentru două viori şi orchestră mică de cameră. Aceasta e una dintre originalele, ironicele şi inclasabilele partituri ale marelui rus. Ils se moque de nous se spune în franceză, exact asta e senzaţia, de bătaie de joc. Muzicienii intră în scenă pe rând, (ar fi trebuit chiar în întuneric) după un scurt solilocviu violonistic, cîntînd fiecare propria melodie, în legea sa. De-aici creşte rapid o magmă sonoră disonantă, extrem de bizară şi derutantă. În galimatiasul sonor, începi să recunoşti puţin Prokofiev, începi să te gîneşti la Lutoslawski şi serialism, la Bruckner, ba nu la Bartok: brusc auzi Simfonia 40 de Mozart, introducerea. Polistilistic, spune Schnittke în rarele interviuri, a mai făcut asta, folosind din plin tehnica citatului în Simfonia I şi în primul concerto grosso. Notele sunt dintr-o pantomimă muzicală a lui Mozart, KV 466, o partitură din care s-au păstrat câteva foi. Micul ansamblu se divide în două orchestre distincte care dialoghează vehement. Ies în evidenţă cele două viori solo, David Grimal şi concert maestrul Hans Peter Hofmann, nebunia e maximă cînd în scenă apare un dirijor care dirijează altceva, cu gesturi ample ia măsurile la tactat pe rând, 4-3-2, într-un accelerando furioso. Nu-l bagă nimeni în seamă, muzicienii încep să iasă pe rînd din sală, aha, Despărţirea lui Haydn, ies aproape toţi, ies şi soliştii,  el dirijează ăn continuare. Rămân două violoncele de-a stânga şi de-a dreapta unui contrabas (e domnişoara care aduce cu Esperanza Spalding) luminile se sting, gata s-a terminat. S-a terminat, publicul e complet derutat şi avid  să vadă..urmarea! Luminile se aprind, aplauze!

Rew minutul 00.00. Intro: Cu o uşoară întârziere, deh, francezii ne seamănă din acest punct de vedere, Les Dissonances intră în scenă. David Grimal e în centrul orchestrei mici, devenită celebră în Franţa prin proiectele-i neobişnuite. Au încîntat şi cu o zi înainte,  sună spectaculos, sunt tineri şi eleganţi, au o îndîrjire de parcă ar vrea să schimbe lumea cu arcuşul. Mai sunt încă întârziaţi care-şi caută locurile, scaunele scîrţîie. Orchestra e ţeapănă, nu dau semne că ar vrea să înceapă. Se face linişte. Două domnişoare se plimbă marţial prin sală, ceva nu le convine, au un jemanfişism de pisică în mersul lent şi aferat. O doamnă le ţâstuie, se aşează într-un final cu gesturi  de reluare, una din ele are o rochie neagră despicată, ca de nuntă. Dirijorul se uită în tavanul Ateneului: Astronomie, Fizică, Chimie, Elocinţă...nu începe. Brusc, un alt întârziat intră şi se duce ţintit spre scenă. Are o pălărie verde, de pădurar, cu o pană subţire, nefiresc de lungă,  înfiptă în ea. Îmi vine să mă frec la ochi, pare o farsă. Liniştea devine apăsătoare, e ceva penibil în aer, Grimal se uită impasibil în tavan, instrumentiştii sunt stană. Pădurarul se aşează în primul rînd. Acum văd că are şi un rucsac montaniard în spinare. În scenă nu se întâmplă nimic. Mă gîndesc pe unde se poate ieşi mai repede din sală, dă-o dracului, Doamne-iartă-mă, ce-i asta. Mai intră alţi întârziaţi, 2, 3, se aşează, o uşă bufneşte în stînga, 4, 5 continuă,  aerul e foarte greu şi se aude orice zgomot,  am transpirat, francezul e tot pe tavan, printre astre cu privirea, trebuie să plec, dinspre scenă se aud susurat cîteva sunete groaznice, ca într-un soundtrack de film horror. Ce-i asta..Mă liniştesc brusc, se aud şi alte sunete, sunt flajolete de contrabas. Grimal îşi sprijină gâtul pe vioară, respir uşurat,  a început. Nu ştiu de unde mi-a rămas în cap că în pozele de tinereţe Schnittke seamănă teribil cu Michel Houellebecq.