CRONICĂ Sub semnul harului divin

Violonistul de origine rusă Maxim Vengerov cântă pe o vioară Stradivarius din 1727 FOTO: Agerpres

Geniul lui Bach şi Mozart şi-a găsit marţi, 24 septembrie, un corespondent pe măsură în geniul muzicianului de origine rusă Maxim Vengerov.

De la primele gesturi dirijorale, de la primele arcuşuri cu care a învieţuit mai întâi Concertul nr. 4 în Re major pentru vioară şi orchestră, KV 218 de W. A. Mozart, muzica s-a revărsat plină de har peste publicul de la Ateneu. Frazele se articulau de la sine, cu accente şi modulaţii venite din fiinţa cea mai profundă a artistului, ca într-o recitare în care cuvintele deveneau sunete vorbitoare.

Cronică scrisă de Despina Petecel Theodoru

Mereu în alertă, Vengerov părea condus de o  combustie interioară afină cu forţa motrice a muzicii mozartiene. La numai 16 ani, Amadeus – „cel iubit de Domnul“ – stăpânea deja, cu gravitate, dar şi cu voioşie, secretele călătoriei în timp, către sisteme planetare îndepărtate. De altfel, Rondo-ul final e compus în tandem cu un Andante grazioso, destul de mişcat însă pentru a-i permite violonistului să-şi regleze sunetul, astfel încât să-şi păstreze identitatea în spaţiul interstelar. Chiar şi în momentele de graţie cantabilă absolută, sunetul lui Vengerov a rămas consistent şi penetrant. 

Mult mai elaborat şi variat în privinţa gândirii componistice, a virtuozităţii tehnice, a retoricii – destul de alambicate – a dezvoltărilor motivice, a formulelor ritmico-melodice şi, implicit, a efectelor expresive, Concertul nr. 5 în La major, KV 219 (scris concomitent cu cel în Re major) i-a dat posibilitatea lui Maxim Vengerov să-şi dezvăluie bogăţia şi frumuseţea sunetului, generozitatea perspectivală şi spontaneitatea, precum şi diversitatea ipostazelor sufleteşti, ca tot atâtea culori afective. Mai galant şi mai jucăuş decât colocvialul Rondo al Concertului nr. 4,  cel din Concertul nr. 5, în tempo de Menuet, a fost conceput de către Vengerov ca o „glumă serioasă“ – antinomie îndrăgită de compozitor. Sunetele au fost pigmentate cu pete de culoare cu consistenţă variabilă, până la diluare, virtuozitatea şi-a intensificat bravura, iar luciditatea a atins – mai ales în cadenţe – pragul transfigurării. Interpretul dăduse întâietate muzicii însăşi. 

Discreţia ansamblului orchestral s-a instituit într-un fundal decorativ, menit să reliefeze, prin contrast, dialogul viorilor.

Cu adevărat genial a fost Vengerov în Havaneza pentru vioară şi orchestră de Saint-Saëns oferită ca supliment. Uluitoare, tehnica sa violonistică a depăşit limitele obişnuitului, sunetele au căpătat umbre şi lumini iradiante, când euforice, când dramatice, când de o sublimă puritate.

Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră, BWV 1043 de J. S. Bach, unde Maxim Vengerov a cântat în compania tânărului şi foarte înzestratului violonist Vlad Stănculeasa, a venit ca o secantă, instaurând ordinea, proporţia şi armonia în iureşul multicolor, extrovertit, al Havanezei. 

Vengerov şi-a asumat misiunea de transmiţător onest, sensibil, echilibrat al semnalelor încifrate în opus-urile bachiene. Sonoritatea caldă a viorii lui Vlad Stănculeasa – un „Sanctus Serafin“ din colecţia lui George Enescu – s-a armonizat cu sonoritatea consistentă a violinei lui Vengerov, tot aşa cum intenţiile lui stilistice şi muzicalitatea frazărilor au coincis în mod fericit cu cele ale muzicianului rus. Nu întâmplător acesta din urmă a acceptat colaborarea cu interpretul român, pe care, se pare, îl apreciază sincer. Cei doi au pus în valoare simplitatea arhetipală a geometriei contrapunctice bachiene, cu o limpezime pe care doar o gândire clară o poate sublinia. 

Dublul de Bach a fost în egală măsură dinamic şi poetic, vital şi olimpian, riguros şi flexibil. Discreţia ansamblului orchestral s-a instituit într-un fundal decorativ, menit să reliefeze, prin contrast, dialogul viorilor, echivalenţe ale personajelor din prim-planurile pânzelor renascentiste. 

Sub bagheta unui muzician „pur-sânge“ ca Maxim Vengerov, orice orchestră ar fi nu doar onorată, ci şi inspirată şi motivată să cânte. Aşa s-a întâmplat şi cu ansamblul „Virtuozii“, când dirijorul Vengerov a atacat ultima lucrare din program: Simfonia nr. 41 în Do major, „Jupiter“ de Mozart. Gestica sa părea să se plieze, chiar cu o notă teatrală, după sensul muzicii. Cu un ritm interior inepuizabil, fără timpi morţi, Vengerov a „citit“ ultima simfonie a trilogiei finale mozartiene în cheie filosofică, atenuându-i fondul dramatic printr-o savantă conciliere a raţiunii şi afectivităţii. 

Demn de reţinut mi s-a părut felul în care a înţeles să menţină claritatea unei construcţii atât de sofisticate ca cea a Simfoniei în Do major: utilizând dialogul între diferitele compartimente instrumentale, disociate şi regrupate prin intermediul diferenţelor de colorit timbral.  Promptă şi eficientă în relaţia cu dirijorul, orchestra s-a comportat ireproşabil, chiar dacă nu întotdeauna a reuşit să ţină pasul cu tempourile neaşteptat de precipitate ale violonistului Vengerov! 

A fost însă o seară în care am simţit – la unison cu oaspetele de onoare al concertului – 

prezenţa harului divin sub cupola Ateneului.