CRONICĂ Moscova nu crede în lacrimi
0
Suntem în ultima săptămână a festivalului şi experienţele adunate ne împing, vrând-nevrând, spre diverse comparaţii şi concluzii.
Articol semnat de Mihai Cojocaru
La concertul lui Vadim Repin cu Orchestra Naţională Rusă, dirijată de fondatorul său, Mihail Pletnev, am ajuns după două zile de Mozart, la Ateneu, cu Maxim Vengherov şi Hilary Hahn. Nu vreau să cânt în corul dogit al lamentărilor, dar în primele minute la Sala Palatului am avut impresia că mă uit la un film mut. Ce poate fi mai absurd decât un Prokofiev sub capac? Culorile, energia, poanta, spontaneitatea schimbării caracterelor, puse într-o vitrină mare şi perfect opacă... De altfel, dacă nu ai norocul să stai în primele rânduri ale sectorului central, unde se aude sunetul direct de pe scenă, nereflectat/neabsorbit, toate orchestrele şi toţi soliştii sună la fel. Desigur, dacă sunt bine dispuşi, unii vor suna mai tare, dar poţi să-ţi iei adio de la amprenta proprie a fiecăruia, pe care o dă timbrul, iremediabil pierdut în stofa groasă rămasă din timpurile când cei de la tribună deveniseră ei înşişi surzi.
În succesiunea concertelor, de la o zi la alta, se creează nişte regii întâmplătoare, dar nu mai puţin interesante. Practic, într-o singură zi, le-am ascultat pe primele trei staruri ale violonisticii mondiale actuale. Venit după cel-pentru-care-nu-există-cuvinte, Vengherov, şi o Hilary Hahn cu un sunet impecabil, mândru şi solid ca un Cadillac, universal aplicabil la Mozart, ca şi la Brahms, Vadim Repin a părut prototipul clasicistului. Echilibrat, atent la întreg, integrat în dialogul cu orchestra, marele violonist rus reprezintă visul oricărui inginer de sunet, scutit de bătăile de cap ale reglajelor dinamice de studio. Profilul cameral al Concertului nr. 2 de Prokofiev a suferit ca Iona în măruntaiele monstrului, dar fără izbăvirea de la final. Din fericire, dicţia fără cusur a interpretării ne-a ajutat pe noi, cei din spate, să-i distingem intenţiile şi să ne bucurăm măcar la nivel raţional de calitatea sa. În Vals-Scherzo de Ceaikovski, senzaţia de apetit amăgit cu porţii mici a continuat, dar consolarea a venit din mâinile aceluiaşi Repin rafinat şi nobil.
Bucuria lucrurilor simple
În partea a doua m-am mutat inevitabil mai în faţă şi am avut o revelaţie. În loc să aud mai tare, am înţeles cauza frustrării de mai devreme. În Anotimpurile de Glazunov, dirijorul Mihail Pletnev mi-a confirmat impresia că locul acestui program ar fi fost la Ateneu, la fel cum Academia Saint Martin in the Fields s-ar fi potrivit mai bine la Sala Palatului. Pletnev are o gestică şi o implicare reduse la minimum, şi un aer lejer, jucăuş şi familiar în faţa orchestrei. Voit sau nu, a reuşit să demonstreze că mai există – slavă Domnului! – ansambluri care nu văd în volum principala calitate a sunetului. Ce splendidă inadecvare la context! În timp ce un grup cameral, ca acela condus de o viaţă de Sir Neville Marriner, a pus în vibraţie colţurile mai slab îmbinate din Ateneu, care reacţionează acustic foarte sensibil la orice abuz, Orchestra Naţională Rusă a ignorat pericolul fatal de la Sala Palatului şi a cucerit cu sonorităţi delicate şi treceri timbrale subtile. O lucrare pe cât de amplă, pe atât de puţin cunoscută, a îmblânzit zidurile gândite cândva să intimideze şi ne-a transportat într-un spaţiu intim, de tablou miniatural, al unei lumi exuberante şi lipsite de griji.
Glazunov a conceput Anotimpurile ca suită de balet, dar atât de sugestiv, încât nu s-a simţit lipsa dansatorilor. Scenele succinte, atmosfera când de salon, când câmpenească, reveriile tomnatice şi dansurile antrenante s-au succedat cursiv, agreabil şi fermecător. Uneori, prins în scenariu, Pletnev insinua câte un personaj luând o poză coregrafică, într-un joc al imaginaţiei. Iată că nu e nevoie de intense reflecţii filosofice pentru a impresiona, şi nici măcar de gesturi monumentale sau revărsări sentimentale patetice, deşi, paradoxal, a fost o seară exclusiv rusească. După trei săptămâni în care simfonismul „marilor orchestre ale lumii“ a reflectat actualitatea cailor-putere, orchestra din Moscova ne-a adus aminte de bucuria lucrurilor simple, a contemplaţiei şi naturaleţei.
Se încarcă comentariile...
