CRONICĂ Mattutino De’ Morti

Ansamblul Ghislieri Choir & Consort, sub bagheta lui Giulio Prandi, i-a delectat pe melomani duminică la miezul nopţii FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Ghislieri Choir & Consort au concertat duminică seară la Ateneu: dincolo de ecourile liturghiei medievale se încearcă înţelegerea altei lumi

Cronică realizată de Smaranda Oţeanu-Bunea 

Au trecut zece ani de când Giulio Prandi, tânăr dirijor îndrăgostit de muzica veche –barocă, clasică – a fondat alături de alţi colegi de breaslă, sub egida Fundaţiei franceze Royaumont şi a Colegiului italian Ghislieri, acest ansamblu, „Ghislieri Choir And Consort“, cu un prim obiectiv clar: redescoperirea capodoperelor muzicii sacre italiene şi germane, şi introducerea lor în circuitul concertistic. 

Iar dacă răsfoiţi agenda artistică a membrilor formaţiei, nu o să vă mire că viaţa lor pare un nesfârşit turneu, cu scurte pauze, de la un festival de gen la altul, de la o catedrală la alta, de la sărbătoarea vreunui oraş la... Iar acum au fost la noi, cu cele două piese de mare greutate ale repertoriului lor, piese care, fără îndoială, sunt cerute pretutindeni. 

Aşadar, un concert de miezul nopţii, prin care s-a pătruns în lumea lui Mozart – un opus scris la vârsta de 15 ani, la Salzburg: motetul Regina Coeli, în Do major, KV 108, pentru soprană, cor şi orchestră, prima dintre cele trei compoziţii mozartiene pe aceeaşi temă, o luminoasă rugă, către Fecioara Maria (Regina Cerului) – în latină „coelum“ însemnând „cer“. O rugăciune care se cânta în perioada pascală, încă din vremea Papei Grigore cel Mare (sec. VI), o trecere lină de la melodia simplă la cea polifonică, prin care credincioşii îi mulţumesc Sfintei Fecioare pentru bucuria unei vieţi schimbătoare. Cum spuneam, o creaţie deloc austeră, înnobilată de celebrul moment, „Ora pro nobis“.

Perez a atins culmea carierei sale când s-a aflat la curtea Regelui Portugaliei

Într-adevăr, un program cu piese de greutate pentru că, alături de Regina Coeli de Mozart, ni s-a oferit, Il Mattutino De’ Morti, oratoriu pentru solişti, cor şi orchestră de Davide Perez, compozitor italian născut la Napoli, în 1711, celebru la vremea sa, autor a zeci de opere buffe şi serie, ca şi de muzică sacră. 

Perez a atins culmea carierei sale când s-a aflat la curtea Regelui Portugaliei, creaţiile sale lirice beneficiind de colaborarea celor mai vestiţi regizori şi scenografi. Dar Perez, în cele din urmă, înclină balanţa creaţiei spre muzica sacră şi, de la bravură şi extravaganţă, trece uşor, spre o armonie mai elaborată, o polifonie clară, în favoarea varietăţii. Iar Il Mattutino De’ Morti, compus la 43 de ani, care dezvăluie caracteristici oratoriale, dar şi paginile teatrale, cu o colorată orchestraţie, pline de surprize, de lirism, ne prezintă un creator de mare sensibilitate, care se avântă cu succes într-o sugestivă meditaţie asupra morţii. 

Este singura partitură a lui Perez care a fost tipărită în timpul vieţii sale şi care a dezvoltat ideea că, dincolo de ecourile liturghiei medievale, se încearcă înţelegerea altei lumi: după viaţa pământească, viaţa spirituală este cea care-L slujeşte pe Dumnezeu, şi numai atunci ai speranţa iertării divine. 

Două opusuri

Cum au rezolvat Giulio Prandi şi ansamblul „Ghislieri“ transmiterea către publicul Ateneului a celor două opusuri, noutăţi în sălile noastre de concert? Deloc cantonaţi în rigorile muzicii secolului 18. Mai mult, cu aplomb şi neestompat optimism. Pagina mozartiană a suferit totuşi de pe urma unei disproporţionalităţi între energia orchestrei şi cea a corului (cel din urmă, deseori umbrit), la care aş adăuga maniera prea detaşată, cu licenţe romantice, a sopranei Roberta Invernizzi (de altfel o instruită voce de coloratură, cu un remarcabil ambitus).  

Iar oratoriul lui Perez – o desfăşurare filmică, o succesiune rapidă de momente corale, solistice, ansambluri (remarcabile pedale în glasul basului Salvo Vitale!), cu surprize cromatice şi motive ritmice repetate – a fost, prin talentul şi pregătirea lui Giulio Prandi, prin experienţa coriştilor şi instrumentiştilor, o evidentă pledoarie pentru coerenţă, pentru descoperirea scriiturii lui Perez, a harului celui pe care napolitanii lui îl numeau „un compozitor italian la Curtea Regelui 

Portugaliei“.