Compozitorul Liviu Dănceanu: „Enescu e un festival, într-un anume fel, indigest“

Muzicienii din Ansamblul Archaeus (alături de Studioul de Operă al UNMB) au interpretat sâmbătă, la Conservator, opera de cameră în şapte tablouri „Unu plus minus unu“, scrisă de compozitorul român Liviu Dănceanu. Un veritabil filosof al muzicii, renumitul compozitor ne călăuzeşte printre arcanele interpretării propriei opere şi a muzicii în general.

O pledoarie pentru muzica contemporană – ca şi contra unei prea mari „mitizări“ a lui Enescu şi a muzicii sale – face renumitul compozitor Liviu Dănceanu în interviul pentru ziarul Festivalului. El spune că ar trebui să existe o instanţă similară cu Festivalul Enescu şi dedicată promovării creaţiei contemporane. Totodată, autorul „Eseurilor implozive“ vorbeşte despre relaţia sa cu renumite personalităţi, precum pianistul-eseist Andrei Vieru sau profesorul său de compoziţie, marele compozitor Ştefan Niculescu.

Ne aflăm în zilele Festivalului Enescu. Ce înseamnă pentru dvs. (dar şi pentru ansamblul Archaeus, pe care-l conduceţi) acest festival, în contextul altor manifestări similare de la noi din ţară, dar şi al celor de pe plan internaţional pe care le cunoaşteţi? Care este momentul cel mai important, cel mai marcant pentru dvs. din toate ediţiile Festivalului la care aţi asistat şi participat până acum?
Liviu Dănceanu: Din 1986, dacă nu mă înşel, ansamblul Archaeus a fost prezent în toate ediţiile festivalului „Enescu“. Un festival, într-un anume fel, indigest, pe parcursul căruia, timp de trei săptămâni, ne este servit din abundenţă cel mai bun caviar, ca să nu mai vorbim de cea mai fină şampanie, pentru ca apoi, următorii doi ani, să ţinem cu habotnicie un post relativ sever. Festivalul nu are însă nicio culpă. Dimpotrivă, este la un nivel axiologic maximizat de la o ediţie la alta, incomparabil cu ceea ce era atunci când, copil fiind, îl ascultam la Ateneu pe Oistrah sau pe Menuhin, şi nici când, mult mai târziu, la Opera Naţională asistam la mult controversata restituire a „Oedip“-ului în versiunea lui Andrei Şerban (ca să numesc doar două dintre „clou-urile“ trecutelor reuniuni).

„Supralicitarea personalităţii enesciene riscă la un moment dat să îi surpe autoritatea“

Festivalul îi este dedicat lui Enescu, având ca scop atât omagierea, dar şi promovarea creaţiei sale. În calitate de compozitor, care este relaţia dvs. cu muzica lui Enescu, cu corpusul compoziţional enescian? Aţi fost influenţat de acesta în creaţia dvs.? S-a produs la un moment dat necesara „despărţire de Enescu“?
Creaţia enesciană a însemnat, fără îndoială, una dintre sursele propriu-zis muzicale semnificative pentru formarea mea componistică. Dar, ca orice fenomen care suportă un proces de absolutizare, supralicitarea personalităţii enesciene riscă la un moment dat să îi surpe autoritatea. Enescu a fost unic prin autenticitatea mesajului şi prin sinteza stilistică vizibilă în tehnica sa componistică, dar a-i singulariza aportul sau influenţa înseamnă să-i nedreptăţim pe câţiva dintre congenerii săi, iar în ordinea unui necesar desant al creaţiei muzicale româneşti în lume, să fim legaţi la ochi atunci când privim împlinirile, îndrăznesc să spun, excepţionale ale unor compozitori contemporani. Nu, nu mă voi despărţi de Enescu, dar nici nu mă voi dezice de confraţii mei care îi calcă temeinic pe urme. În definitiv, tot ce am făcut până acum a fost să conving lumea de acest lucru. Iar dacă festivalul „Enescu“ promovează consistent creaţia „amfitrionului“, cred că trebuie să existe, în egală măsură, o instanţă care să beneficieze de aceleaşi condiţii întru acreditarea şi propagarea muzicii româneşti actuale.

La ce concerte aţi asistat până acum în această ediţie a Festivalului? Ce impresie v-au făcut? Ce concerte aţi recomanda să nu fie ratate din perioada următoare?
Experienţa mea de meloman mă determină la o exprimare, cumva, paradoxală: m-am dus la pomul lăudat (San Francisco Symphony) şi am venit cu sacul pe jumătate gol; am intrat cu buzunarele rupte (Orchestra din Bremen) şi am ieşit cu ele cusute şi încă cu aţă albă. Toate evenimentele se cad a fi de-gustate. Fie ele dulci, sărate şi chiar amare ori sălcii. Înclin să cred că imensa lor majoritate vor fi cel puţin apetisante.

„Povestea unei iubiri eşuate“

Concertul Ansamblului Archaeus de sâmbătă a prezentat, sub bagheta unui dirijor italian, una dintre lucrările dvs., o „operă de cameră“. Spuneţi-ne mai multe, vă rog, despre conceptul acestei lucrări, atât compoziţional, cât şi dramatic.
Îndeobşte sunt parcimonios cu referirile la produsele mele sonore. Asta pentru că, se ştie, muzica este un limbaj intraductibil, dar esenţial, comunicabil. Dat fiind faptul că lucrarea pe care o pomeniţi este o operă, având deci un libret imanent, voi deconspira totuşi faptul că sub bagheta lui Pieralberto Cattaneo, un important dirijor italian din Bergamo, ansamblul Archaeus, cei doi redutabili solişti – soprana Simona Jidveanu, tenorul Cristian Alexandru Petrescu – şi regizorul Daniel Prallea Blaga au împărtăşit povestea unei iubiri eşuate, în care nu mai este „nimic de dat şi nimic de luat“. E o „născocire“ pe care am articulat-o în şapte tablouri, curiozitatea compoziţională constând în procesul de fuziune morfogenetică a fiecărui tablou. Aţi mai auzit vreodată de genuri muzicale precum sinrondofonia (rondo+simfonie), suiciacconata (suită+ciacconă), tocchabanerata (toccată+habaneră), cantasonata (sonată+cantată), peşfugarev (peşrev+fugă), varicercazioni (ricercar+variaţiuni), finocturnal (final+nocturnă)? Dacă da, atunci spuneţi-mi unde; dacă nu, atunci veniţi de vedeţi.

Ce înseamnă pentru dvs. „eseuri implozive“?
Idei în mers. Mers rapid, trepidant, grăbit (adică urgent). Urgenţă care declanşează un anume zor al teoretizării pentru a face ordine şi, de ce nu, curăţenie în propriile gânduri. Ordine ca nevoie abisală. Actul creaţiei îl mântuie pe artist de dezordine. O mântuire prin care teoreticianul (muzicologul) spală păcatele practicianului (compozitorul), şi invers. Practician şi, mai ales, teoretician ce au drept urgenţă mersul rapid, trepidant, grăbit. Mersul printre idei. Umbletul ideilor.

Aţi citit cartea de eseuri a pianistului Andrei Vieru, „Ecleziastul vesel“? Dacă da, eseurile acelea vi se par mai „explozive“?
Andrei Vieru e un „ecleziast“ al pianului. L-am cunoscut în studenţie. Nu era deloc vesel. Profund – da. (Or, nu cumva la o anumită adâncime sau culme, profunzimea devine jovială?) Când i-am citit cartea mi-am dat seama că verbul teoretizării şi substantivul interpretării se conjugă cât se poate de firesc. Şi totuşi, Andrei Vieru nu compune eseuri. Cu atât mai puţin implozive sau explozive. Studiile (articolele) lui sunt meditaţii în tonalităţi preponderent majore (transcendentale şi oarecum romantice, ca la Liszt), argumentându-şi de fiecare dată relaţia cu întreprinderile lui restitutive edificate pe structura de rezistenţă a unui sistem teoretic sedus din întâlnirile cu acei maeştri care l-au îndrumat, dar şi cu compozitori, filosofi, artişti, literaţi ce i-au marcat evoluţia. Pentru mine, „Ecleziastul vesel“ e o carte a întâlnirilor decisive.

„Ştefan Niculescu a fost «archaeul» meu“

Ce aţi intenţionat cu istoria „eliptică şi didactică“ a muzicii, din care a apărut până acum doar un singur volum, „Primăvara“? Sunteţi mulţumit de receptarea acestuia?
Ce altceva se poate intenţiona cu o istorie a muzicii decât o finalitate didactică? Particularitatea acestui manual (?) este aceea că surprinde istoria muzicii (până în pragul Barocului) ca pe un marţipan, ale cărui rânduri de crème sunt permeabile, comunică între ele, se impregnează reciproc de gusturi şi arome ce-şi dau socoteală unele altora. Un snop de istorii aparent paralele, în fapt secante, vin să facă, să des-facă şi să re-facă traiectul fenomenului muzical în toată splendoarea şi complexitatea lui. M-a interesat mai puţin ce reprezintă Ars Antiqua, Ars Nova, Renaşterea şi mai mult cum şi de ce s-a ajuns la ele. Restul e poveste de invitat tinerii în sălile de concert.

Povestiţi-ne ceva despre profesorul dvs., compozitorul Ştefan Niculescu.
A fost „archaeul“ meu, cel ce a asistat discret, dar ferm la actualizarea unei virtualităţi, la profesionalizarea unui amator râvnitor ori la veteranizarea unui neofit. Şi, poate că cel mai important lucru: niciodată nu mi-a sugerat să compun aidoma viziunii lui şi nici nu s-a revendicat vreodată drept pildă fondatoare. Or, a fost un model exemplar, cum extrem de rar găseşti printre artişti.

Ştiţi foarte bine rolul fundamental al efectului Doppler în formularea teoriei relativităţii şi cât de importantă este „deplasarea spre roşu“ pentru modelul actual al Universului. V-aţi gândit la astfel de lucruri atunci când v-aţi intitulat o compoziţie „Efectul Doppler“?
Mi-amintesc despre acest opus, „L’Effetto Doppler“, că a fost o comandă a unui trio italian care, din varii motive, nu a mai restituit-o niciodată. Efectul nu a fost nicidecum în zona relativităţii, ci, mai curând, în aceea a unui şoc absolut devastator pentru un tânăr compozitor în căutare de debuşee şi nişe favorabile. Estetic vorbind, era o perioadă în care mă preocupa „muzica formelor de undă“, o sintagmă care mă cucerise pentru că dădea seamă cu pietate şi acuitate de ceea ce cu jumătate de gură (pe atunci) numeam muzică spectrală. Era o explorare strict acustică a microcosmosului sonor, o transgresare şi transfocare a identităţii sunetului în funcţie de poziţie, intensitate, deplasare, direcţie etc. Abia după aceea, bineînţeles, a venit Einstein cu teoria relativităţii... (?!).

Un filosof al muzicii

Liviu Dănceanu s-a născut pe 19 iulie 1954, la Roman, şi este compozitor de muzică contemporană, dirijor, publicist şi profesor. A urmat Conservatorul din Bucureşti. Studiază compoziţia cu Ştefan Niculescu, muzician care va avea o influenţă însemnată asupra sa. Debutează în calitate de compozitor în 1978, la Conservatorul bucureştean. Este fondatorul şi conducătorul artistic al Atelierului de muzică contemporană „Archaeus”, cu care abordează lucrări ale unor creatori contemporani (români sau de alte naţionalităţi), la care se adaugă repertoriul propriu de compoziţii. Predă cursuri de istoria muzicii, estetică, stilistica barocului ş.a. în cadrul Conservatorului din Bucureşti (începând cu 1990). Este căsătorit din 1976 cu pianista Rodica Dănceanu. Este autorul a peste o sută de opusuri, publicate începând cu anii ’80, şi al câtorva cărţi teoretice sau culegeri de eseuri şi articole.

Citeşte şi: interviul meu cu compozitorul Adrian Iorgulescu