3 septembrie – Festivalul văzut de la Grand Cinema Digiplex Băneasa. Ceaikovski şi Şostakovici, cum a cîştigat modernul în faţa clasicului folosindu-i armele
0
Am aşteptat cu nerăbdare această seară, privind programul. Se anunţa o mare seară rusească, cu cel mai fermecător dintre romanticii ruşi, urmat de cel mai consistent dintre modernii sovietici. Din păcate, nu a fost chiar ceea ce vroiam să fie.
1.Anul acesta, Festivalul Enescu iese din triunghiul deja clasic Sala Palatului – Ateneu – Operă. Am aflat că anumite concerte pot fi văzute, de pildă, la cinema. La Bucureşti, cinematograful de la Băneasa Shoping Mall transmite în direct o parte dintre concerte. Printre ele, pe cel din seara aceasta.
Am decis, cu vreo două ore înainte de ora începerii concertului, să-l văd la cinema şi să vă povestesc cum a fost. Mai întîi, să vă spun că sala era aproape plină. Biletele se pot procura fie direct, la casă, fie pe internet. Am ales a doua variantă şi totul a funcţionat impecabil. La cinema, în sala în care se transmitea concertul, lume diversă şi de bună calitate, cam ca în sala Palatului, doar că am remarcat ceva mai mulţi spectatori foarte tineri, încă la vîrsta copilăriei. Veniţi cu părinţii, desigur. Îmi imaginez că pentru ei sala de cinema este mai prietenoasă decît o sală de concert, aşa că nu e o idee rea să începem educaţia muzicală a celor mici cu ocazia unor transmisii de genul acesta.
Imaginea a fost excelentă. Avantajul fiind, desigur, transmisia cu mai multe camere. Dacă în sala de concert eşti ”condamnat” la un singur unghi de vedere, în sala de cinema camerele de filmat, cu mobilitatea şi zoom-ul lor, oferă detalii şi perspective intreresante. Gesturile dirijorului, mîinile pianistului pe clape, sala în ansamblul ei ascultînd, apoi chipul căte unui muzician din orchestră, toate acestea adaugă, recunosc, la plăcerea unei audiţii. Sunetul a fost foarte bun, precis, curat. Poate un pic prea amplificat, dar asta are şi avantaje şi dezavantaje. Avantajul este că poţi auzi balansat totul. Se ştie, sala Palatului e cam surdă şi sînt locuri destul de multe în ea din care pur şi simplu se aude altceva decît ce se emite de pe scenă. La cinema, nu ai problema asta. Dezavantajul, însă, este că sunetul e un pic rece, pînă şi cel mai adînc vibrato de violoncel, să spunem, se aude glacial. Dar, nu există loc pe lumea asta să le ai pe toate, aşa că socotesc drept pozitivă experienţa ”audiţiei” la cinema şi o recomand tuturor celor care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung la sala de concert.
2.Orice s-ar spune, Yuja Wang nu poate trece neobservată. Tînăra chinezoaică de 26 de ani are personalitate şi un fel ostentativ, aproape ţipător de a promite o lungă carieră. E ceva tenace şi motivant în această tînără care, altfel, în interviuri, nu pierde ocazia să sublinieze că e o fire poetică. Nu voi comenta costumaţia ei de concert – au făcut-o din plin ziarele americane după ce, în august 2011, a apărut într-un concert la legendarul Hollywood Bowl, alături de Los Angeles Philharmonic, îmbăcată cam cum a apărut în această seară la Bucureşti. Cînd vine vorba de hainele artiştilor ori spectatorilor la un concert ”clasic” sînt foarte conservator. Mă simt tentat, aşadar, de un discurs acid în privinţa aceasta, dar mă mai gîndesc o dată şi ajung la concluzia că e mai înţelept să nu-l rostesc.
Oricît aş încerca să caracterizez stilul pianistic al lui Yuja Wang în puţine şi elocvente cuvinte, nu o pot face nici mai succint, nici mai nimerit decît a făcut-o Barbara Jepson pentru ”The Wall Street Journal” în acum doi ani. Articolul Barbarei Jepson despre Yuja Wang s-a intitulat ”The fast and the serious” (Rapida şi serioasa). Atît. Scurt şi clar. Yuja Wang este o pianistă rapidă şi serioasă. Am putut vedea în tot comportamentul ei scenic, nu doar în interpretare, că e genul ”fast forward”. Că face totul cu seriozitate, iarăşi, nu mă îndoiesc. Dar este acea seriozitate care duce spre recorduri, nu spre adîncuri. Aşa că mă întreb: ce vină a avut concertul nr.1 de Ceaikovski în această seară de a încăput pe mîna tinerei vitezomane? Yuja Wang este un pianist virtuos, fără îndoială. Dar atît, în măsura în care virtuozitate înseamnă o uimitoare îndemînare.
Îmi amintesc că, la primele mele experienţe în sălile de concert, un prieten mai în vîrstă, om cu studii muzicale, mi-a spus, pe înţelesul meu de-atunci: ”Chestia nu e să cînţi repede şi bine (eu aşa credeam - n.m.), ci să cînţi încet şi bine”. Un adevăr fundamental, exprimat ca pentru copilul de 10 ani care eram.
Sigur că tempoul general al concertului pentru pian de Ceaikovski este unul accelerat, în diverse grade de allegro. Dar allegro nu este cel mai rapid tempo dintre cei socotiţi, în general, rapizi. Tempo-ul impus concertului de pian din această seară, de la bun început, a fost aproape sufocant şi a făcut imposibil orice moment de lirism. Spre exemplu, a se vedea versiunile Celibidache-Barenboim-Muchen (1989) sau Fedoseiev – Pletnev – Moskow Radio Symphony Orchestra (1991), după gustul meu cele mai bune dintre cele pe care le ştiu. Acolo, avem dovada că se poate cînta allegro şi bine. Pe scurt, concertul lui Ceaikovski, una dintre cele mai frumoase pagini din literatura muzicală pentru pian şi orchestră scrisă vreodată, a fost ratat. Preocupată să etaleze uimitoarea velocitate de care e în stare, Yuja Wang mi s-a părut că a uitat de muzică.
Nu mă îndoiesc că personalitatea accentuată a lui Yuja Wang a fost cea care a deturnat cumva şi bunul simţ muzical al întregului ansamblu. În partea finală a concertului, de pildă, tot ceea ce este Ceaikovski, adică expresia cea mai solară a romantismului rus în muzică, fusese deja eliminat. Orchestra cînta ceva ce semăna mai mult cu vag americanizatul Dvorak decît cu muzica rusă, aproximînd cu mare grad de eroare în vastul spaţiu muzical slav. Culorile erau puternice şi orizonturile sonore respirau aerul liber al preeriei, nicidecum spaţiile sufletului rus. Cu regret o spun, deşi am venit la sală dornic de reîntîlnirea cu Ceaikovski, nu l-am putut găsi.
3. Urmăresc cu atenţie orchestra din Pittsburgh de cîţiva ani. Are o istorie interesantă, trepidantă chiar, şi a acumulat o tradiţie muzicală solidă. Orchestra a cîntat sub direcţii muzicale legendare şi este, astăzi, pe mîini bune. Au trecut pe podiumul din faţa generaţiilor de muzicieni de la Pittsburgh conducători de orchestră ca Otto Klemperer, Fritz Reiner, de Sabata, Previn, Maazel, Hamlisch, Jassons, Andrew Davis sau Janowski. PSO este o orchestră care a dobîndit un sunet specific şi un suflu aparte, capabilă de concerte uluitoare. Relaţia ei cu Manfred Honeck, muzician vienez pînă în ultima lui fibră, este veche (cîntă împreună de prin 2006) şi mulţumitoare de ambele părţi, din moment ce managementul de la Pittsburgh a anunţat anul trecut că a prleungit contractul cu Honeck pînă în 2020. Pe temeiul unui asemenea parteneriat artistic ansamblul şi dirijorul încearcă proiecte muzicale de anvergură. Cred că simfonia a V-a de Şostakovici cîntată de ei trebuie înţeleasă în acest spirit. Legătura dintre orchestră şi dirijor este foarte puternică – încrederea reciprocă este deplină. Nu este, aşadar, de mirare, că opul simfonic al lui Şostakovici a fost interpretat atît de bine. Se ştie, materialul simfonic al lui Şostakovici nu e deloc uşor. El nu pare dificil de înţeles pentru public, dar are un grad destul de ridicat de dificultate pentru ansamblul muzical.
Cînd simfonia a V-a începe să se desfăşoare, putem ghici în ea amărăciunea cu care a fost compusă. Şostakovici era în dizgraţie începînd cu ianuarie 1936, după ce Stalin şi Jdanov văzuseră ”Lady Macbeth de Mtsensk” şi deciseseră că e o catastrofă muzicală de care poporul sovietic nu are nevoie. Compozitorul a înţeles că modernismul său trebuie să facă unele concesii clasicismului. A compus simfonia a V-a deschizîndu-se influenţelor lui Ceaikovski şi efectul a fost realizat. Premiera simfoniei, în toamna lui 1937, a fost un triumf. Şostakovici a mers pînă mai departe şi şi-a făcut autocritica ca la manualul de partid pentru modernismul său exagerat de pînă atunci, spunînd că abia această simfonie este răspunsul său la criticile juste care i s-au făcut. Asta vrea poporul sovietic să audă, asta trebuie să-i ofer – a spus Şostakovici. Evident, însă, capul plecat al artistului la presiunile puterii sovietice aducea nu doar o simfonie splendidă, aceasta, ci şi o imensă frustrare şi un chin interior profund. Ce vreau să spun, dincolo de povestea ideologică, este că această simfonie a fost scrisă ca să placă. Talentul imens al lui Şostakovici a ştiut cum să facă asta. Simfonia a plăcut şi place.
În această seară, simfonia a V-a a sunat foarte bine: atractiv şi expresiv, rotund şi coerent. O creaţie care face cu ochiul publicului nu este, necesarmente, ceva defect sub aspect estetic. Important este ca ochiul să fie frumos şi clipirea emoţionantă. Ochiul frumos există în partitură. Clipirea emoţionantă este în puterea interpreţilor. În această seară, orchestra din Pittsburgh a clipit foarte emoţionant.
Se încarcă comentariile...
