Cărţile Festivalului Enescu. Celibidache şi Furtwängler - Povestea unei „îndepărtări”

Undeva, într-un interviu acordat în urmă cu foarte mulţi ani, marea regizoare Cătălina Buzoianu atrăgea atenţia asupra utilizării inflaţioniste, dar şi a devidării semantice a verbului  a iubi în lumea teatrului. Repetatelor declaraţii de iubire pe care şi le fac unii altora artiştii le urmează, observa d-na Buzoianu, le urmează, prea adesea, dacă nu neapărat mari trădări, cel puţin dezamăgiri imense.

Cărora e foarte greu să le găseşti explicaţii în trecutul relaţiilor unor creatori, nu de rând, ci de mare clasă.

Mi-am amintit acest interviu, înţelepciunea lui, din păcate şi caracterul său premonitoriu, citind cartea Celibidache şi Furtwängler- Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin. Scrisă de jurnalistul german Klaus Lang,  apărută într-o primă ediţie germană în 1988, revizuită şi reeditată în nemţeşte în 2009, tradusă în româneşte de Vlad Nicolau şi publicată la noi în 2015 în colecţia Memorii/ Jurnale a editurii bucureştene Humanitas.

Cartea încearcă să elucideze motivele pentru care în 1954, după moartea celebrului dirijor german, dirijor al cărui destin se suprapune în mare măsură cu cel al Filarmonicii berlineze, chiar şi în anii în care tulburările de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial  l-au ţinut departe de aceasta, succesiunea conducerii nu i-a fost încredinţată românului Sergiu Celibidache, preferat fiind Herbert von Karajan. O decizie cu atât mai greu de înţeles cu cât Celibidache a fost din 1945, după decesul tragic al lui Leo Bochum, omul „primei ore” din istoria postbelică a binecunoscutei instituţii, omul celei „de-a doua ore”. O oră destul de lungă care a ţinut până în 1951-1952, atunci când Furtwängler, socotit complet „denazificat” şi exonerat de acuzaţiile de colaboraţionism cu regimul nazist, şi-a putut redobândi poziţia în ierarhia Filarmonicii. Decizie încă şi mai greu de explicat cu cât, o perioadă îndelungată, până la momentul crucial al rupturii dintre cele două mari personalităţi, relaţiile dintre încă tânărul Celibidache şi cel pe care acesta l-a socotit a fi unul dintre maeştrii săi au fost mai mult decât civilizate, mai mult decât corecte. Ruptura însăşi a fost una consumată în termeni urbani, fără acuzaţii publice, fără ieşiri temperamentale, fără a dobândi proporţiile unui scandal inter-personal în lege.

Impresia mea e că mai degrabă decât  a fi reconstituirea unui „mare scandal”, cartea reface povestea unei „îndepărtări” sau a unei „neînţelegeri”. Îndepărtare, pierdere de iubire, tulburare de comunicare, poate chiar trădare, hai să-i zicem moderată, la finele căreia Furtwängler l-a preferat drept succesor pe Herbert von Karajan. O opţiune întru configurarea căreia un rol important l-au avut personalităţile pronunţate, orgolioase, ale celor doi protagonişti ai cărţii, personalităţi greu predispuse spre compromis. Nefamiliarizate cu  autocenzura, fapt ce pare a fi fost încă şi mai apăsat în cazul temperamentalului Celibidache. Un mare artist, dar şi un autentic non-conformist ce plănuia o regândire a raporturilor contractuale ale membrilor orchestrei cu instituţia pe care ei o serveau. Era vorba despre planuri îngrijorătoare pentru unii dintre instrumentişti, mai cu seamă pentru cei mai vârstnici orii mai puţin competitivi. Planuri care nu le-au rămas acestora necunoscute în perioada în care se punea tot mai stringent problema succesiunii şi care s-au suprapus, zice-se, cu o seamă de afirmaţii critice, adesea prea categorice, ale românului referitoare la condiţia profesională a unora dintre artişti, dacă nu chiar a orchestrei în integralitatea ei. 

Starea de spirit din rândul componenţilor Filarmonicii berlineze cu care Furtwängler a fost mereu la curent graţie unor intermediari, non-conformismul congenital al lui Celibidache, caracterul necondiţionat rebel al acestuia, toate destul de greu de împăcat cu disciplina germană, acţiunile nu întotdeauna oneste, însă mereu eficiente ale eternului rival al lui Sergiu Celibidache, Herbert von Karajan, dar şi multe alte episoade colaterale convingător documentate în carte l-au determinat pe Furtwängler să uite bunele raporturi avute multă vreme cu Celibidache, loialitatea probată de acesta în anii grei ai „denazificării”  şi să ia hotărârea ce s-a aflat şi ea, printre altele, la baza îndepărtării definitive a marelui dirijor român de la conducerea, dar şi de Filarmonica berlineză. 

Baza documentară a cărţii este reprezentată în principal de scrisorile, 22 la număr, pe care Wilhelm Furtwängler, i le-a adresat în perioada 4 aprilie 1946- 21 octombrie 1952, mai tânărului său confrate. Dactilografiate, scrisorile cu pricina au fost păstrate în copie de expeditor, aşa că ele i-au fost remise lui Klaus Lang de Elisabeth Furtwängler, văduva artistului, cu autorizaţia de a fi publicate integral. Fireşte, bătrâna doamnă se afla deopotrivă în posesia scrisorilor de răspuns ale lui Sergiu Celibidache, dar acesta nu şi-a dat niciodată acordul ca ele să devină publice. Klaus Lang le-a rezumat, interpretat, comentat, reformulat astfel încât să se poată folosi de ele, fără a risca acţiuni în justiţie din partea lui Celibidache. Acţiuni posibile cu atât mai mult cu cât jurnalistul german nu îi era din cale afară de simpatic marelui artist român, oricum foarte puţin generos cu gazetarii şi defel dornic să îi fie cunoscute în detaliu trecutul sau intimităţile.

 Interpretarea, recunoscută deschis de Klaus Lang, s-a făcut, după mărturisirea acestuia, prin prisma unor comportamente de dată mai recentă ale lui Celibidache, socotite de autorul cărţii drept relevante pentru firea şi conduita tânărului Celibidache. Celor 22 de scrisori li s-au asociat alte 24. Unele scrise de Celibidache însuşi şi adresate de el lui Furtwängler, scrisori pe care Klaus Lang le-a putut publica fără restricţii, altele adresate de protagoniştii cărţii unor terţi implicaţi în viaţa Filarmonicii ori în relaţiile dintre cei doi. Plus un interviu consistent, rezervat şi extrem de civilizat acordat de Elisabeth Furtwängler autorului cărţii.

Lectura cărţii e una cum nu se poate de interesantă. Cartea interesează şi captivează, desigur, şi prin factologie. Dar în primul rând prin intrinseca mărturie asupra psihologiei a doi mari artişţi şi a felului în care acesta a influenţat „iubirea” lor.

Klaus Lang- CELIBIDACHE ŞI FURWÄNGLER- Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Viena; Traducerea: Vlad Nicolau; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015