Cameron Carpenter, o lume într-o orgă

„Se va strădui să fie din nou copil, adică să uite cei şase ani de muncă intensă la Juilliard”

Scena Ateneului e luminată discret în nuanţe de roşu. La mijloc, orga captează privirile curioase, publicul freamătă în aşteptare. Un tânăr cu siluetă de star, desprins parcă de pe prima pagină a ultimei reviste de modă, produce efectul vizual scontat şi atacă energic cunoscutul preludiu de Bach din prima suită pentru violoncel.

Ochii şi urechile spectatorului sunt provocate în mod egal să primească senzaţia de viaţă trăită la maximum. Limbajul corpului vorbeşte despre fluxul energetic produs de o muzică atât de familiară şi totodată atât de diferit  „împachetată”. Omul şi instrumentul  s - au contopit într-un tot indestructibil din care erupe melodia bachiană în haine de sărbătoare.

Un preludiu şi o fugă din Clavecinul bine temperat provoacă în continuare auditoriul, care rămâne uimit de vioiciunea tempoului şi de virtuozitatea incredibilă a picioarelor ce dansează pe pedalier.

Un scurt cuvânt de captare a bunăvoinţei din partea interpretului ne introduce în laboratorul său de lucru,  ne face cunoscută concepţia despre muzica văzută ca expresie a vieţii şi ne pregăteşte pentru următoarea surpriză: o sonată de Mozart pentru pian în re major. Cu o sprinteneală greu de imaginat, solistul creează lumea sonoră a pianofortelui, folosind resursele de registraţie şi manualele orgii, pentru a obţine perlajul, transparenţa, contrastele de lumini şi umbre atât de necesare acestui stil. Graţia, verva, teatralitatea discursului mozartian sunt prezente în cea mai captivantă formă de manifestare. O impresie de neuitat produc sonorităţile poetice din mişcarea lentă, întrebările şi răspunsurile rostite de voci timbrate cu măiestrie, încheierea cu  un moment de  profundă meditaţie filosofică.

În finalul primei părţi a programului, admirăm frumuseţea clasică a unei teme cu variaţiuni de Marcel Dupré, lucrare construită pe melodia unui colind de Crăciun, în stilul tradiţional al şcolii de orgă. Firicelul de cântec trece prin diferite transformări şi dezvoltări care acumulează tensiunea în creştere până la punctul culminant al fugii, moment de plenitudine sonoră a instrumentului.

Pe tot parcursul pauzei, artistul, îmbrăcat cu o nouă tunică intens colorată, acordă în avanscenă un interviu televizat.

Partea a doua a programului se deschide cu încă o demonstraţie de transgresare a limitelor tehnice ale orgii. Studiul pentru pian op. 10 nr. 4 în do diez minor de Chopin trece ca o vijelie prin auzul  spectatorului, tentat să-şi amintească de replica ţăranului care a văzut, pentru prima oară în viaţă, o girafă la grădina zoologică: aşa ceva nu există !

Grupul de piese tradiţionale din programul serii e încununat de Trio sonata pentru orgă de Bach, o pagină de referinţă din repertoriul organistic. Competenţa artistului interpret e demonstrată din plin, în primul rând în ceea ce priveşte stăpânirea desăvârşită a dificultăţilor tehnice de către un bun meşteşugar.

În micul discurs care urmează, solistul ne împărtăşeşte uşurarea lui sufletească. Ceea ce a fost cu adevărat greu a trecut. Acum va oferi trei momente de improvizaţie. Se va strădui să fie din nou copil, adică să uite cei şase ani de muncă intensă la Juilliard. Într-adevăr, aşa cum a promis, ne dăruieşte, pentru final, o demonstraţie de organizare spontană a discursului muzical personal. Primul moment se desfăşoară ca un continuum liniar, pe care sunt brodate diferite semnale şi formule percutante. După o zonă de relativă calmare, se reia mişcarea agitată în crescendo dramatic până la sfârşitul abrupt, surprinzător. Al doilea episod începe cu efecte de reverberaţie, care ne introduc într-o atmosferă extraterestră. Mister, suspans, stranietate. Un mers apăsător şi îndârjit produce efectul de apropiere şi apoi de îndepărtare treptată a sursei sonore, care sfârşeşte aproape de extincţie, într-un acord major luminos. Cel de al treilea moment e alcătuit dintr-o ţesătură agilă pe toate manualele orgii, cu participarea intensă a pedalierului. Acumularea de tensiune, cu efecte ciudate, dar mereu atractive, se rezolvă printr-o demonstraţie de stil toccat, fiind utilizate toate resursele  instrumentului.

La ovaţiile entuziaste ale sălii, artistul oferă un incredibil Vals „al minutului” de Chopin. Iar pentru ca întâlnirea să se încheie „en fanfare”, primim ca supliment marşul american Stars and Stripes forever  de John Philip Sousa. Nu pot să nu mă gândesc la „protocolul” faimoaselor recitaluri cu care Franz Liszt uluia Europa muzicală acum mai bine de un secol şi jumătate.

Mult după miezul nopţii, publicul părăseşte Ateneul în atmosfera de bucurie uimită indusă de acest tânăr magician, copil teribil al tradiţiei şi al postmodernismului,  pentru care muzica la orgă pare să fie izvorul fericirii.