Arta conversaţiei cu Elisabeth Leonskaja

Elisabeth Leonskaja (dreapta)

Miercuri seara, în Sala Mică a Ateneului Român, Elisabeth Leonskaja a inaugurat cea de-a doua ediţie a conversaţiilor organizate de Institutul Aspen România în colaborare cu Festivalul Internaţional „George  Enescu”, sub genericul „Festivalul Ideilor”. Timp de aproape o oră, celebra pianistă a răspuns întrebărilor puse de jurnalişti, muzicieni şi melomani.

Un text de Cristina Lascu

 Desigur că multe întrebări şi, evident, şi răspunsurile la acestea, au evocat personalitatea marelui Sviatoslav Richter, căruia pianista i-a dedicat recitalul susţinut la Ateneul Român în actuala ediţie a Festivalului Enescu. “Era de o simplitate regală în tot ce făcea, şi pe scenă, şi în viaţă”, a spus, în final,  Elisabeth Leonskaja despre Richter de ale cărui sfaturi şi susţinere a beneficiat până la moartea lui, survenită în 1997. Richter a fost cel care a implicat-o în concerte care au făcut-o cunoscută în toată Europa. Au rămas celebre recitalurile pe care cei doi le-au dat împreună. Unul din marile lor succese a fost interpretarea sonatelor K545 şi K533 de Mozart, în transcripţia pentru două piane a lui Edvard Grieg, versiune înregistrată şi pe disc. 

Repere profesionale de anvergură

Dacă personalitatea copleşitoare a lui Richter a polarizat o bună parte din discuţii, Concursul internaţional „George Enescu“ din 1964 a fost un alt subiect care a stârnit interesul celor prezenţi. E vorba de ediţia la care  Elisabeth Leonskaja a câştigat premiul I. Pe atunci era studentă la Conservatorul din Moscova, la clasa lui Jacob Milstein cu care a studiat până în 1971.  Tot în perioada studenţiei  a câştigat şi laurii concursurilor „Marguerite  Long” de la Paris şi „Regina Elisabeta” de la Bruxelles. Deşi a câştigat aceste competiţii atât de dificile, care au propulsat-o în arena internaţională a muzicii clasice, Leonskaja a mărturisit că nu i-a plăcut niciodată să facă parte din juriile concursurilor de pian. „Mi s-a întâmplat o singură dată acest lucru, după aceea am refuzat orice altă invitaţie, aveam emoţii pentru că oricine din juriu poate să greşească. Dacă ar fi după mine, ar trebui ca toţi concurenţii care nu ajung în finală să aibă discuţii cu fiecare membru al juriului pentru a înţelege unde au greşit, ce nu a fost bine, numai aşa vor putea să evolueze”, a mărturisit Elisabeth Leonskaja. De altfel, pianista a povestit, cu mult umor, cum, la ediţia precedentă a Festivalului Enescu, a fost abordată de două studente care au rugat-o să le asculte, pentru ca anul acesta, chiar organizatorii Festivalului s-o roage să asculte pe cineva, ceea ce a şi făcut în Sala Mică a Ateneului. Elisabeth Leonskaja consideră că ar fi bine ca, la viitoarele ediţii, marii solişti invitaţi pe scena Festivalului să-i poată asculta pe tinerii muzicieni încă în formare, care caută modele şi repere profesionale de anvergură. „Sala Mică a Ateneului Român mi se pare foarte potrivită în acest sens, ar fi păcat să nu fie folosită”, a susţinut artista. 

O forţă a naturii

Conversaţia cu Elisabeth Leonskaja a însemnat, de fapt, o incursiune, în universul său personal, din care celebra pianistă a dezvăluit, cu simplitate şi discreţie, momente definitorii pentru devenirea sa ca om şi ca artist. „Când de-abia mă mutasem la Viena, m-am dus să-l ascult pe Richter care dădea un recital tocmai la Paris. Seara, eram atât de obosită, încât nu reuşeam să-mi amintesc partea a treia dintr-o sonată de Schubert. A doua zi, în metrou, am văzut doi tineri îndrăgostiţi, el ţinându-şi capul pe umărul ei. În clipa aceea, mi-am amintit toată sonata, imaginea acelor tineri a declanşat în mine ceva care m-a dus direct în lumea lui Schubert. Aşa e în artă, detalii aparent nesemnificative au un impact covârşitor şi un rol esenţial în declanşarea actului creator”, a povestit pianista. 

La finalul recitalului pe care l-a susţinut la Ateneul Român pe 6 septembrie, ultimul bis acordat publicului a fost partea a treia din Sonata nr.1 opus 24 de George Enescu. „Muzica lui Enescu e foarte specială, are o agogică aparte”, a spus Elisabeth Leonskaja, adăugând:  „Găseşti indicaţii cum ar fi, de exemplu „poco rubato”, pe care, dacă încerci să-l traduci din perspectiva limbii germane, nu e bine, dacă-l abordezi din perspectiva limbii ruse, iar nu e bine, aşa că nu-ţi rămâne decât să urmăreşti cu fidelitate partitura şi să te arunci cu totul în muzica lui Enescu”. 

Formată la severa şi riguroasa şcoală rusă, şlefuindu-şi apoi talentul şi ştiinţa până la perfecţiune în spaţiul germanic, Elisabeth Leonskaja dovedeşte cu fiecare apariţie pe scenă că este ea însăşi o adevărată forţă a naturii, putând, prin arta sa, să stăpânească legile divine ale Universului şi să ne facă să fim martorii unor veritabile cosmogonii muzicale.