Anna Ţifu, violonistă: „Jumătate din sângele meu este românesc“

Anna Ţifu, violonistă: „Jumătate din sângele meu este românesc“

Anna Ţifu a concertat luni-seară, alături de Orchestra Nazionale della Rai

Violonista Anna Ţifu a revenit, luni, la Bucureşti, pentru a concerta la Sala Mare a Palatului, de la ora 19.30, alături de Orchestra RAI, dirijată de Juraj Valčuha.

Ştiri pe aceeaşi temă

Interiuv realizat de Andreea Chiselev
 
Născută la Cagliari, în Italia, Anna Ţifu (27 de ani) a fost considerată copil-minune şi s-a bucurat încă din primii ani de studiu de îndrumarea renumitului violonist Salvatore Accardo. O leagă foarte multe de ţara noastră: tatăl ei este român, ea vine frecvent aici pentru a-şi vizita bunica şi este câştigătoarea ediţiei 2007 a Concursului Internaţional „George Enescu“. În concertul programat la Sala Mare a Palatului, Anna Ţifu va interpreta Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră de compozitorul american contemporan Philip Glass şi cunoscuta rapsodie Tzigane de Maurice Ravel. Iubeşte muzica din perioada Romantismului, fiind ea însăşi o fire romantică, şi îşi propune să atragă publicul tânăr spre sălile de concert. „Frumoasă la vedere, iscusită în execuţie, viguroasă în interpretare, cântă pe viorile Guadagnini şi Carlo Bergonzi puse la dispoziţie de Fundaţia Pro Canale din Milano. Violonistă formată, tehnică sigură, sunet cu timbru extrem de matur, foarte creativă“, scria despre artistă revista „Actualitatea Muzicală“, specialiştii apreciindu-i „sonorităţile diafane, coloristica delicată, de o nobleţe aparte“.
 
 
Care este povestea tatălui dumneavoastră şi ce vă amintiţi de la el legat de România?
Tata este şi el violonist, a cântat foarte mulţi ani în Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, îmi amintesc faptul că mă ducea mereu la Filarmonică de când eram mică. Am început să studiez vioara cu tata la vârsta de şase ani şi toţi cei care mă ascultau spuneau că se cunoaşte că sunt din România, că sângele meu românesc se „aude“. Este o plăcere şi o onoare pentru mine să fiu prezentă în Festivalul „George Enescu“, un festival care este considerat – şi este – unul dintre cele mai mari din lume. În anul 2007 am câştigat Concursul „Enescu“ simt foarte legată de România, pentru că este ţara mea, jumătate din sângele meu este românesc, aşadar este o încântare pentru mine să revin aici. 
 
„Tata mi-a pus vioara în mână“
 
Voi reveni cu întrebări despre Festivalul „Enescu“, dar să ne întoarcem pentru moment la începuturile carierei dumneavoastră. V-a fost tatăl un model? Care sunt cele mai importante lucruri învăţate de la el?
Sigur că a fost un model pentru mine, a fost cel care mi-a pus vioara în mână. Aveam trei sau patru ani, îl auzeam cântând în casă – îmi amintesc, studia pe atunci Concertul de Ceaikovski – şi m-am îndrăgostit imediat de acest instrument datorită tatălui meu. Şi într-o zi i-am spus: de ce să nu cânt şi eu, la fel ca tine, la vioară? Aveam cinci ani. Mi-a pus apoi vioara în mână şi m-a învăţat totul. Îmi amintesc că atunci când am primit instrumentul, am vrut să cânt imediat Concertul de Ceaikovski, iar tata mi-a spus că asta nu se poate, „trebuie să studiezi mai întâi foarte mulţi ani!“ Am învăţat foarte repede, la opt ani am câştigat primul concurs, de la Vittorio Veneto. Tata a fost primul meu profesor şi chiar şi acum, când pregătesc un nou repertoriu, este întotdeauna prima persoană căreia îi cânt şi care mă sfătuieşte. 
 
Îmi place repertoriul din perioada Romantismului, pentru că sunt o fire romantică: îi prefer pe Ceaikovski şi pe Brahms. 
Anna Ţifu, violonistă
 
Când şi cum aţi decis că vioara va reprezenta cariera dumneavoastră?
Desigur, când eşti foarte tânăr nu te gândeşti încă la ce vei face în viitor, pentru că aveam doar şase ani când am început să cânt. Pentru mine a fost o pasiune, nu a fost niciodată ceva ce „trebuie“ să fac, a fost ceva ce mi-am dorit. Am realizat că vioara este viaţa mea încă de la vârsta de 12 ani: atunci am apărut pe scena teatrului Scala din Milano cântând Concertul nr. 1 de Max Bruch. Apoi am câştigat şi alte concursuri, iar până să am 14-15 ani am ştiut că asta urmează să fac pentru restul vieţii. 
 
„Cânt întotdeauna aşa cum simt”
 
Aţi studiat la Cagliari, Cremona, Siena, Philadelphia. Care a fost importanţa acestor experienţe pentru formarea dumneavoastră ca muzician?
Este foarte important să ai ocazia unor experienţe diverse, de la fiecare profesor înveţi ceva nou. În timpul studiilor am cântat de asemenea multă muzică de cameră, care este foarte importantă pentru formarea unui interpret. Profesorii mei preferaţi au fost, desigur, tatăl meu, apoi Salvatore Accardo, cu care am studiat timp de 10 ani, şi Aaron Rosand, pe care l-am întâlnit la Institutul „Curtis” din Philadelphia. Îmi plac profesorii care ştiu să te sfătuiască şi oferă în acelaşi timp personalităţii tale ocazia de a se dezvolta, nu îţi spun „trebuie să cânţi aşa, pentru că aşa e bine!”, ci te lasă să te exprimi. Acest aspect cred că este cel mai important. 
 
Aşadar sunteţi adepta interpretărilor personale. 
Da, absolut. Ascult mulţi muzicieni, dar cânt întotdeauna aşa cum simt, aşa cum vreau să cânt.
 
Ce violonişti ai trecutului apreciaţi cel mai mult?
Pe David Oistrah. Dacă ar fi să spun un singur nume, el ar fi – pentru sunetul său. A fost un muzician cu un sunet foarte puternic, îmi place tot ce a cântat şi mă simt foarte aproape de interpretările sale.
 
Cum credeţi că s-a schimbat interpretarea muzicii clasice de-a lungul timpului?
Timpurile s-au schimbat şi cred că interpreţii sunt mai preocupaţi să facă show decât să se gândească la muzică. Cu cât faci mai mult spectacol, cu atât se pare că publicul te place mai mult. Eu nu sunt un astfel de muzician, mă simt foarte aproape de violoniştii trecutului.
 
„Vin anual în România“
 
Când aţi venit pentru prima dată în România? Aveţi amintiri din acea vreme?
Eram foarte mică, prima dată a fost pentru a-mi vedea bunica, aveam şase sau şapte ani, apoi am început să cânt în România, am interpretat Bruch alături de Sergiu Comissiona, apoi Mendelssohn. Am cântat de multe ori în România, dar cu siguranţă cel mai important moment pentru mine a fost câştigarea Concursului „Enescu“. A fost un vis devenit realitate. Vin de fapt anual în România şi sunt foarte fericită să fiu din nou aici în Festivalul „Enescu“. Acum patru ani, am avut un recital cu Giuseppe, iar acum mă bucur să fiu pe scenă alături de Orchestra RAI din Torino, pentru a interpreta Concertul de Philip Glass. Este o lucrare nouă în repertoriul meu, care nu se cântă foarte des şi mă bucur de asemenea pentru această nouă experienţă.
 
Cum a fost ales concertul?
Am discutat la telefon cu Mihai Constantinescu, directorul Artexim, mi-a spus că doreşte să cânt ceva diferit, ceva ce nu se ascultă frecvent. Nu cunoşteam deloc acest concert, pot spune însă că este o lucrare foarte interesantă. 
 
Aţi cântat de asemenea rapsodia Tzigane de Ravel.
Da, este o piesă pe care o interpretez adesea, una dintre favoritele mele.
 
Aţi colaborat anterior cu Juraj Valcuha sau acum a fost o premieră?
A fost pentru prima dată. Îl cunosc desigur pentru că este directorul Orchestrei RAI, dar la Bucureşti am fost împreună pe scenă în premieră.
 
„Sunt o fire romantică“
 
Aţi realizat, alături de alţi artişti celebri, o reclamă pentru o companie aeriană italiană. Vedeţi în asta un mod de a promova muzica clasică?
Da, pentru că scopul meu este de asemenea de a atrage publicul tânăr. În Italia, spre exemplu, se remarcă lipsa tinerilor de la concertele de muzică clasică. În acest fel publicul te vede, te cunoaşte şi devine interesat să te asculte, aşadar cred că promovarea muzicii clasice este importantă în zilele noastre.
 
Aţi spune că aveţi o epocă preferată din istoria muzicii?
Îmi place repertoriul din perioada Romantismului, pentru că sunt o fire romantică: îi prefer pe Ceaikovski şi pe Brahms. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: