Alergând de la Ateneu la... Ateneu

Pare că cei ce au conceput structura programului Festivalului „Enescu” nu au acordat o prea mare atenţie echilibrului şi diversităţii în recitaluri, astfel încât, la Ateneu, după Fazil Say şi Murray Perahia, am ascultat o altă ilustră pianistă - Elisabeth Leonskaia -, în opusuri romantice „In memoriam Sviatoslav Richter”.

Cu simplitatea şi prestanţa sa dintotdeauna, cu tehnica performantă şi anvergura specifică şcolii ruse în care s-a format şi care o defineşte chiar şi în deceniile de când s-a stabilit la Viena, a abordat Sonate de Schubert şi Brahms într-o manieră robustă, masivă, cu momente lirice departe de efuziuni sentimentale, conturând însă o atmosferă de introspecţie, de rezervată melancolie, pentru ca în bis să ofere opusuri extrem de diferite ca factură, trecând de la Liszt la Debussy, apoi la Enescu, interpretate cu eleganţă.

Dar au urmat două după-amieze în care excelenta Filarmonică de cameră din Bremen, cu Trevor Pinock la pupitru, a cântat în compania... pianistei Maria Joao-Pires, care după evoluţia sa destul de incisivă şi ciudată din anii trecuţi, a constituit, nu doar pentru mine, o adevărată revelaţie, interpretând impecabil atât Concertul nr. 2 de Chopin, perfect construit în stil, cu o linie şi o fineţe cuceritoare, având însă şi forţă şi strălucire, cât şi Concertul nr. 27 de Mozart, dantelat şi rafinat, păstrând permanent luminozitatea sunetului, frazarea şi expresivitatea cuceritoare; iar ovaţiile publicului au fost răsplătite cu o diafană miniatură beethoveniană, cântată, de asemenea, „cu suflet” şi o dăruire... adevărată. Ansamblul german a fost, la rândul său, excepţional, omogen, suplu, cu o calitate a sunetului cu totul specială, având şi ştiinţa şi disponibilitatea de a conferi strălucire Uverturii „în stil italian” de Schubert şi delicateţe în acompaniamentul discret care a lăsat permanent solista în prim plan, precum şi în Simfonia Oxford de Haydn, realizată aşa cum demult nu am mai auzit, reliefând verva, bonomia, graţia, sclipirea şi prospeţimea ce carecterizează muzica autorului clasic, tratat însă foarte actual sub conducerea unui dirijor care, cu o gestică absolut tradiţională, precisă, a convins că este un autentic muzician; de altfel, în programul Mozart din ziua următoare, Concertul a fost încadrat de uvertura la opera La Clemenza di Tito şi Simfonia nr. 41, redate cu întreaga bogăţie coloristică şi claritate de cristal, dar şi cu profunzimea şi dramatismul regăsit din plin în Jupiter. Pe bună dreptate, sala arhiplină a aplaudat îndelung şi entuziast, delectându-se şi cu bisurile care ne-au prelungit zâmbetul şi starea „de bine”.

Publicul a asaltat sala şi pentru a o asculta, pentru prima oară în Festival, pe vestita violonistă Anne-Sophie Mutter, alături de „Mutter virtuosi”, în lucrări moderne sau preclasice, combinaţie interesantă, melomanii fiind însă, măcar câteva clipe, derutaţi de inversarea lor în program, pentru că atât în caietul-program, cât şi pe flyer, după piesa de Penderecki pentru vioară şi contrabas - protagonista colaborând cu Roman Patkolo -, se anunţa Bach şi... s-a cântat Nonetul de Previn, ambele într-o scriitură densă, cu linii frânte, aspre, grave, cu atacuri pregnante. De fapt, a fost mult mai firească acea „cuplare” a partiturilor contemporane, lăsând apoi locul Dublului de Bach - în care Anne-Sophie Mutter a ales o formulă inedită, având, în fiecare secţiune, alt partener, selectându-i, din formaţia sa, pe excelenţii violonişti Mikhail Ovrutsky, Ye-Eun Choi, Albrecht Menzel, capabili să o urmeze în năvalnicul tempo al părţilor extreme, contrastând cu cea mediană, calmă, abordată chiar excesiv de lent -, pentru ca în Anotimpurile de Vivaldi să menţină aceeaşi concepţie, solista şi „cordarii” săi desfăşurându-se într-o viteză năucitoare ce alterna cu momente diafane, ca o scurtă revenire la stil şi normalitate, între secvenţe perfect susţinute tehnic, dar exagerat de rapide. Sigur că mulţi dintre ascultători au fost şocaţi sau dezamăgiţi, dar alţii au constatat doar că Mutter a dorit să fie „în trend”-ul care le-a adus faima lui Gidon Kremer sau lui Nigel Kennedy sau Ceciliei Bartoli sau...

A doua zi, sub acea cupolă, după-amiaza a adus o altă orchestră camerală - New European String - condusă de... un alt reputat violonist - Dmitri Sitkovetsky (FOTO)-, binecunoscut nouă, propunând o interpretare „tradiţională” a unor opusuri de mare frumuseţe din creaţia rusă, prezentate sugestiv şi agreabil de către conducătorul ansamblului care, după lucrarea de Scedrin, cu încărcătură istoric-evocatoare puternică, a cântat cu fineţe şi eleganţă o piesă de Ceaikovski, acompaniat de ansamblul de o calitate deosebită, pus în valoare şi în Simfonia pentru coarde de Şostakovici, cu solo-uri superbe ale concert-maestrului (şi nu numai), cu o trăire ardentă, într-o construcţie clară, redată cursiv, dens şi mai ales cu o expresivitate cuceritoare. Dar au abordat şi o partitură românească în primă audiţie absolută - Concertul transilvan de Vlad Maistorovici, laureat la ediţia 2001 a Concursului „Enescu” -, solist fiind însă violonistul Eugen Ţichindeleanu (Premiul I în 2003), rezolvând îngrijit o scriitură mult prea apropiată de Codex caioni, cu vagi contribuţii originale ale autorului. Entuziast aplaudaţi, oaspeţii au oferit în bis Vocaliza de Rachmaninov, aducând încă o dată parfumul şi nostalgia atât de apropiată sufletului slav. Deşi programul s-a prelungit până aproape de ora începerii concertului de la Palat, publicul au rămas să-i asculte şi să-i ovaţioneze, pentru că, într-adevăr, meritau din plin.   

Dirijorul Horia Andreescu

Chiar dacă genericul sub care se derulează după-amiezele de la Ateneu se referă la recitaluri şi concerte camerale, în ziua următoare pe podium s-a aflat o orchestră simfonică mare - Konzerthausorchester din Berlin -, sub bagheta lui Horia Andreescu, astfel încât, firesc, au optat pentru lucrări ample, deosebit de ofertante. Şi de această dată ordinea de prezentare a fost alta decât cea notată în programele care, oricum, nu menţionau şi înlocuirea pianistului cu Rudolf Buchbinder, aşa încât se prea poate ca (măcar) parte dintre spectatori să creadă şi acum că solistul Concertului nr. 1 de Brahms a fost pianistul... Arkadi Volodos, anunţat în... nr. 2!... Ca şi în precedentele sale apariţii în festival, Buchbinder a etalat o tehnică precisă, o velocitate aparte, dar şi o tentaţie permanentă a cântului în forţă, mereu grăbit şi agitat, prea puţin sensibil, cu o tratare cam monocormă a discursului, punând la grea încercare orchestra şi dirijorul, care trebuiau „să-l prindă” în goana sa pe clape, ceea ce probabil a determinat şi senzaţia de neomogenitate şi de oarecare incertitudine a ansamblului. Şi în aranjamentul pe teme de Johann Strauss, pianistul s-a amuzat să se „joace” lejer şi, evident, rapid, departe de ce s-ar numi interpretare. Dar în Simfonia nr. 9 Din Lumea Nouă de Dvorak, am descoperit că orchestra a sunat cu totul altfel, amplu, compact, strălucitor şi cu nerv, receptivă la gestica eficientă şi precisă a dirijorului, conturând fraze generoase, suprafeţe lirice, explozii de anvergură şi de efect, reliefând temele celebre şi adesea evocatoare, spre încântarea celor care, aplaudând şi ovaţionând, au primit ca bis un foarte scurt decupaj din finalul Simfoniei.

Sâmbătă a fost programată Orchestra de cameră „Bucureşti” care, cu Mădălin Voicu la pupitru, a ales creaţii mozartiene, Concertone avându-i ca solişti pe violoniştii Pierre Amoyal şi Ştefan Tarara (laureat al Concursului „Enescu” ediţia 2014), relaţionându-se cu supleţe, într-un dialog frumos condus, alături de ansamblul care a cântat atent şi sigur, deopotrivă într-un Divertisment şi în Simfonia nr. 40, fiind alcătuit din profesionişti cu experienţă.

Arcul între... nopţile de duminică a început cu ansamblul Il Pomo d'oro dirijat de Riccardo Minasi, care a propus Catone in Utica de Vinci, operă preclasică prelungită până... a doua zi, având ca solişti doar contra-tenori şi tenori, fiecare în parte un maestru al genului, cu glasuri calitative şi bine conduse, coloraturi impresionante şi expresivitate adecvată genului, orchestra însoţindu-i în numeroase arii cântate cu ştiinţă şi supleţe; până după 2 noaptea (sau... dimineaţa), publicul a asistat la acea demonstraţie de talent şi virtuozitate etalată deopotrivă de instrumentişti şi de soliştii care au conturat personajele cu elocvenţă, începând cu renumitul Max-Emanuel Cencic, continuând cu Vince Li cu al său sopran luminos, Franco Fagioli sau Ray Chenez, apoi cu tenorii Martin Mitterrutzner şi Juan Sancho în rolul Catone, cu timbru liric şi cald, dar mai ales cu uimitoare capacitate de a prezenta o asemenea lucrare dificilă, cântată poate pentru prima oară la noi. Se cuvine menţionat şi faptul că în primăvară a apărut, la DECCA, o înregistrare cu secvenţe din opera abordată într-o „formulă” aproape identică, iar în luna iunie, s-a prezentat integral (4 ore), în spectacol, la Versailles, chiar cu cei care acum ne-au încântat la Bucureşti.

Ansamblul Il Pomo d'oro

Câteva zile mai târziu, deşi era joi, „nocturna” a cuprins opusuri de Schumann şi Brahms în versiunea cvartetului „Voces”, colaborând cu pianistul Andrei Licareţ, creaţii romantice care se potrivesc structurii binecunoscuţilor instrumentişti; dar a urmat Orchestra de cameră din Paris, cu vestitul Sir Roger Norrington la pupitru, într-un program „Bach şi fiii” -, soliste Sarah şi Deborah Nemţanu, violoniste invitate din Franţa, cântând în Concerte de Bach cu îngrijire şi atenţie, dar, asemeni orchestrei, fără un relief deosebit, destul de plat şi... cam la fel, partituri încadrate de Simfonii scrise de Carl Philipp Emmanuel Bach şi Wilhelm Friedemann Bach. „Nocturnele” ce au urmat au readus însă minunea ansamblului The Age of Enlightenment care, sub conducerea entuziastului Laurence Cummings - deopotrivă la clavecin sau orgă -, au încântat  în Concerti grossi şi mai ales în oratoriul Saul de Handel, colaborând cu solişti de mare clasă, impecabili ca manieră de cânt, cu glasuri excelente şi, evident, cu o tehnică performantă; Henry Waddington, Sarah Tynan, Sophie Bevan, Paul Appleby sau Christopher Lowrey au cântat cu pasiune şi cu o reală plăcere, asemeni întregului ansamblu care, împreună cu dăruitul muzician Cummings, abordează repertoriul baroc aşa cum rar am auzit, captivând prin capacitatea de a reda partiturile cu rafinament, strălucire şi farmec, perfect în stil dar deloc „academic”, adresându-se celor din sală cu sinceritate, cumva într-o „cheie” actuală şi plină de prospeţime. Astfel, am trăit (alte) două seri târzii de elevată bucurie spirituală, închizând „arcul” duminical.

Laurence Cummings