La Londra, de pildă, concertele de Bach ale Viktoriei Mullova sînt întîmpinate cam aşa în, tot de pildă, mofturosul ”The Times”: ”Gut strings, and no make-up. When the violinist Viktoria Mullova, the tsarina of impassioned austerity, meets Bach then something very special happens.”

În seria concertelor de la miezul nopţii, care au mare trecere în rîndul fanilor Festivalului Enescu, violonista Viktoria Mullova, acompaniată de ”Accademia Bizantina”, au interpretat un program integral Bach: cele două concerte pentru vioară şi alte două concerte pentru diverse instrumente în transcripţie.  Mullova  şi accademicii au cîntat cu  modestie şi seriozitate, la un înalt nivel artistic. Să-i priveşti şi să-i asculţi a fost, în sine, o experienţă. Se ştie că, în concertele lui Bach, raportul dintre solist şi acompaniament este un pic diferit de ceea ce sîntem noi obişnuiţi, astăzi. Solistul are pasaje întregi de unison cu acompaniatorii, iar cînd relaţia devine contrapunctică, niciodată acompaniamentul nu face doar figura unui fundal muzical pe care se exersează solistul. Dialogul solist – orchestră se face de pe picior de egalitate, pentru că ambele părţi trudesc la aceeaşi construcţie muzicală. Bach a crezut în ansamblu, iar felul lui de a vedea minunăţia de a face muzică împreună şi-a pus amprenta pe raporturile dintre solist şi orchestră în opusurile concertante. Acest adevăr, poate neobişnuit astăzi, a fost splendid respectat de Viktoria Mullova şi de partenerii ei muzicali.

Adevărul este că, în raport cu Bach, nu există vedete. Vrei să ai acces la Adevăr pe calea muzicii lui Bach, atunci eşti condamnat la modestie şi excelenţă. Sau, mai bine zis, la excelenţă prin modestie.  Muzica lui Bach, mai mult decît a oricărui alt mare compozitor, are un puternic conţinut moral. Este geometrică, după cum s-a spus, pentru că propune un sistem moral de o perfectă coerenţă, o ordine a lumii clară şi o arhitectură sonoră impresionantă. Dacă la alţi compozitori muzica te poate face să vezi imagini sau să visezi mai ştiu eu ce,  Bach e sigurul care te face să vezi sunetele. Dumnezeul lui e sonor. Credinţa nemărginită din sufletul lui i-a catalizat într-un asemenea fel imensul talent, încît l-a făcut să fie ceea ce este: ”tăticul tuturor”, cum spunea, hîtru, Caragiale cînd era pus să-şi spună părerea despre Bach. Poziţia sa unică în istorie îl face, cred, inabordabil dacă demersul artistic spre el nu e şi moral. Sigur că te poţi juca cu el – e uimitor cît de mult se pretează la transformări muzica lui, renumită pentru rigoare, forme şi structuri aproape matematice. Muzica nici unui alt compozitor nu s-a pretat, pe de o parte, la atîtea transcripţii (în înţelepciunea lui, Bach a scris multe opusuri pur şi simplu, fără să precizeze pentru ce instrumente sînt, lăsîndu-i pe toţi muzicanţii să le abordeze) şi, pe de altă parte, la asemenea diferenţe de interpretare. Să sculţi, de pildă, un opus pentru pian de Beethoven sau de Mozart în diferite interpretări e un tip de experienţă: sesizezi nuanţe şi atacuri diferite ale anumitor note, sesizezi tempi diferiţi de la un interpret la altul şi altele asemenea. Dar la Bach, experinţa ascultării unor interpretări diferite este uimitoare, pentru că diferenţa dintre una şi alta poate fi colosală. Ascultaţi, de pildă, orice opus bachian cîntat de Richter şi de Gould sau de Perahia şi Nikolaieva. Ai impresia că sînt pur şi simplu muzici diferite! Şi totuşi, în toate variantele, e Bach. Cum de compozitorul cel mai formal, clasicul prin excelenţă, rigurosul şi austerul Bach este chiar cel care permite cea mai largă libertate interpretativă? Uimitor, nu? Libertatea cea mai mare se găseşte tocmai în respectarea celor mai constrîngătoare reguli! Aşadar, cu muzica lui te poţi juca în multe feluri – o poţi cînta la orice instrument şi poţi avea multe variante de interpretare. Dar cu un singur lucru nu te poţi juca: cu spiritul acestei muzici. Nu te poţi abate de la scopul pentru care a fost scrisă şi de la sensul ei moral.

Transcripţiile de aseară au fost Bach în stare pură. La fel cum au fost şi ştiutele concerte pentru vioară. Iar onestitatea şi devoţiunea Mullovei pentru sunetul bachian au făcut ca o seară liniştită, aşezată protector sub specia simetriilor divine, să fie memorabilă. Cu mulţi ani în urmă, criticii o porecliseră ”Ice Queen” pentru felul în care se comportă pe scenă: stă mereu dreaptă, nu dansează cu vioară, nu face grimase, nu oftează, este imperturbabilă în concentrarea ei. Vorba unui glumeţ, nu e nici o şansă să o confunzi cu Nigel Kennedy. Ei bine, de-aia Mullova poate cînta atît de bine Bach, iar Kennedy va rămîne mereu la Vivaldi. Şi spun asta fără să fiu maliţios: doar Bach l-a admirat în tinereţe pe Vivaldi atît de mult, încît îi copia cu mîna lui partiturile. Şi printre altele, concertele pentru vioară (cele două) de Bach sînt cea mai bună dovadă că şi în plină maturitate creatoare Bach nu a încetat să-l admire pe Vivaldi.