26 septembrie – Cu Horia Andreescu prin arhipelagul Mahler: un mare moment al Festivalului.

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Adevărul muzical stă, şi el, în înţelepciune şi inspiraţie. Horia Andreescu le are pe amîndouă.
Adevărul muzical stă, şi el, în înţelepciune şi inspiraţie. Horia Andreescu le are pe amîndouă.

Aseară, la sala Palatului, Horia Andreescu ne-a condus în luxurianţa sonoră a arhipelagului simfonic numit Mahler: simfonia a II-a ”Învierea”, cu Orchestra Naţională Rusă, corul Filarmonicii ”George Enescu”, Anita Hartig (soprană) şi Bernarda Fink (mezzosoprană).

Se spune că un creator trece un anumit prag, înalt, de legitimitate artistică în măsura în care reuşeşte să contureze prin opera sa o lume a lui, unică, în care odată intraţi vedem direct în lumea noastră lucruri pe care altfel nu le-am putea vedea. Lumea creatorului nu este o lume în care se evadează, ci o lume din care înţelegi mai bine lumea ta. Născut din confruntarea unui om special înzestrat  cu angoasele comune, arhipelagul Mahler este fascinant şi înspăimîntător, ademenitor şi copleşitor.

Sensibilitatea lui Mahler este specifică artiştilor din Viena sfîrşitului de secol XIX.  Un pic expresionistă, dar în continuare atentă la forme şi tradiţii în exprimarea ei. Cum bine sesiza cineva, şi Mahler şi ceilalţi mari compozitori din cercul vienez al timpului (Bruckner, Reger, Strauss etc) încearcă să rescrie simfoniile lui Beethoven. Dar să le rescrie ei. Nu a fost greu să sesizăm aseară, în simfonia a II-a de Mahler, motive din simfonia a IX-a de Beethoven. Dar, pe cît de clare erau aceste apropieri, pe atît de diferit sunau în arhipelagul Mahler. Luat repede, cred că asta aş spune că aceasta este principala caracteristică a sensibilităţii muzicale creatoare din Viena vremii lui Mahler: pe de o parte, o afirmare nemaiîntîlnit (la acea vreme!) de puternică a subiectivităţii, a spaimelor, angoaselor şi suferinţelor, a mizeriilor intime şi a lansajului spre transcendenţă ca o evadare din conjunctura noroioasă a vieţii fireşti şi, pe de altă parte, un respect extraordinar pentru tradiţia muzicală, o conştiinţă apăsată a obligaţiei de a continua ceva măreţ venit din urmă. Peste un secol, creatorii de muzică au rupt-o cu tradiţia, în sensul că nu-i mai simt apăsarea precum o simţeau Mahler şi cei din vremea lui, iar afirmarea curajoasă a detaliilor deplorabile ale subiectivităţii a devenit exhibare a subiectivităţii şi, mai nou, exhibare în sine, fără subiectivitate.

Despre simfonia a II-a – una dintre cele mai mari creaţii ale lumii de la vîrsta copilăriei modernităţii - , Mahler însuşi povesteşte într-o scrisoare transmisă amicului său muzical, compozitorului Marschalk: ”Nevoia mea de a mă exprima prin muzică, prin simfonii, începe acolo unde se fac simţite percepţiile obscure, la poarta care duce spre lumea cealaltă; lumea în care lucrurile nu mai sînt separabile prin acţiunea timpului şi spaţiului. Aşa după cum sînt convins că ar fi o prostie să inventezi muzica pentru un program, tot aşa consider că este inutil să doreşti să ataşezi un program unei anumite lucrări muzicale. Ceea ce nu schimbă faptul că ocazia unei creaţii muzicale trebuie căutată, fără îndoială, în experineţa autorului şi chiar într-o experienţă concretă...După afirmaţiile de mai sus, vei înţelege că mă jenez să-ţi psun ceva despre simfonia în do minor. Prima parte am intitulat-o rit funerar şi, dacă vrei să ştii, aici îl înmormîntez pe eroul primei mele simfonii şi îi aşez viaţa într-o oglindă perfectă, privind-o dintr-o poziţie avantajoasă. În acelaşi timp, se pune marea întrebare: de ce ai trăit? De ce ai suferit? Nu este aceasta decît o uriaşă, oribilă glumă? Trebuie să rezolvăm cumva aceste probleme dacă vrem să trăim mai departe, adică să refuzăm ideea de a continua doar să murim. Cînd în viaţa cuiva a apărut această întrebare, trebuie să i se dea un răspuns; şi acest răspuns eu îl dau în ultima parte”.

Sensul simfoniei se revelează, pînă la urmă, în puţinele dar expresivele cuvinte pe care le cîntă corul şi soliştii: frica îngrozitoare de moarte şi speranţa reînvierii. Există cîteva vorbe cîntate de cor, la un moment dat, care emoţionează extraordinar şi sînt încăracte de sens teologic. Se spune că ”Dumnezeul secerişului ne va strînge în snopi pe noi, cei ce murim”. Aici se concentrează întreaga angoasă. Deşi ne naştem singuri şi murim singuri, nu sîntem niciodată în siguranţa singuri. Nici pe lumea aceasta, nici pe lumea cealaltă. De aceea, Dumnezeu ne aşează în snopi. Cu nuanţa – pe care un om cu părul alb mi-a subliniat-o aseară, după concert – că snopii strîng laolaltă spicele, adică rodul, nu paiul.

Pe de altă parte, marele pericol cînd interpretezi Mahler este să-l gîndeşti excesiv. Mahler e mult mai instinctual decît el însuşi ar fi vrut să fie. Există capcana intelectualizării sale , pentru că Mahler se pretindea nu doar un geniu muzical ci şi un mare gînditor, un filozof luminat. Unii contemporani – puţini, totuşi – îl credeau în pretenţia aceasta şi îl socoteau, vorba cuiva, un fel de sumă între Isus Cristos şi Moise. El se livra lumii într-un fel percutant, ca un iluminat, ca un guru, şi lumea îl primea ca atare. Se spune că birjarii Vienei, plimbînd turişti prin marele oraş imperial, dacă se întîmpla să-l zărească pe undeva le spuneau clienţilor ”Acela e Mahler”, exact  cum le indicau bisercile, statuile, bulevardele sau palatele pe lîngă care treceau. Dar distanţa în timp ne dă şansa să ştim mai exact ce era el: un imens  compozitor, poate chiar genial, un om cu o imaginaţie sonoră verticală absolut ieşită din comun, un artist curajos, un creator de mare forţă, dar nu un filozof şi nicidecum un înţelept. Ca persoană, era un om temător, unul care – bună caracterizarea lui H. Schonberg – se face mic în faţa forţelor infinite ale Universului. Nu se luptă cu ele, ca Beethoven. Aşadar, riscul unei exagerate gîndiri la Mahler există. Trebuie să ai, la rîndul tău, curaj şi experienţă, trebuie să fii tu însuţi coerent cu ceea ce eşti ca să dai întîietate muzicii şi nu ideii. Riscul este accentuat şi de faptul că Mahler a dat un titlu pompos-măreţ simfoniei şi, cum spuneam, i-a adăugat vorbe care o explică.

Dacă ar fi să caracterizez într-un singur cuvînt felul în care Horia Andreescu a dirijat aseară, aş spune: înţelepciune, în speranţa că nu există cuvînt mai cuprinzător. O profundă cunoaştere a muzicii, o capacitate specială de a livra prin gest dirijoral cunoaşterea aceasta şi, nu în ultimul rînd, un excelent instinct  al baghetei, dacă pot numi astfel însuşirea de a trece cu muzica dincolo de muzică, intuind bine ce putere magică şade în bagheta unui dirijor. Horia Andreescu este un mare dirijor, fără îndoială, şi m-am bucurat mult să-l aplaud aseară. Această ediţie a Festivalului Enescu – aşa cum festivalul văd că face de cîţiva ani – face un act de dreptate artistică plasîndu-l pe Horia Andreescu în seria marilor  dirjori care au trecut pe podiumul sălii Palatului. În simfonia a II-a a lui Mahler, Horia Andreescu a condus excelent ansamblul prin apele paradoxale ale arhipelagului Mahler. Uneori, Mahler e complet dezechilibrat şi apoi revine, brusc, în echilibru, pentru ca iarăşi să-l frîngă ceva mai încolo. Excesul mahlerian este adesea curmat de momente lirice aproape siropoase, retractile şi sfioase. Forţa apocaliptică se converteşte aproape natural în speranţă, rugăciunea se converteşte imediat în observaţie, ”Natura” este, de fapt, Dumnezeu – toate aceste nefireşti treceri ale lucrurilor dintr-unele în altele devin, în arhipelagul Mahler, fireşti.

Felul în care Horia Andreescu a stăpînit tensiunile fără să le înăbuşe, expresivitatea atacurilor de panică în faţa morţii şi a spaimei cu S, ameliorabilă numai cu speranţă stirgată aproape isteric, dau lucrării o auntenticitate incredibilă. Am văzut sute de oameni ieşind din sala Palatului clătinîndu-se şi negăsindu-şi cuvintele şi acesta este semnul clar că simfonia şi-a descărcat din plin efectul. Iarăşi, e meritul lui Horia Andreescu. Personal, nu voi uita multă vreme vibraţia fină, de dincolo de muzică, venită direct de la începutul  tuturor lucrurilor, al cerului şi al pămîntului, găsită de Horia Andreescu şi excelentul compartiment de corzi al Orchestrei Naţionale Ruse. Acea vibraţie nu e făcută de orchestră, pentru că nimeni nu poate face aşa ceva în afara lui Dumnezeu. Acea vibraţie a fost găsită de Horia Andreescu undeva, în adîncuri, şi făcută audibilă ieri, la sala Palatului.

Ca de obicei, corul a fost pregătit impecabil de Ion Iosif Prunner. Acest om merită şi el o statuie în viitorul parc al Festivalului Enescu. Corul său a fost de fiecare dată excelent într-un repertoriu ameţitor de diferit pe parcursul acestor 28 de zile de Festival.

Deşi partiturile lor sînt mai degrabă modeste, binemerită aplauzele noastre frenetice şi soprana Anita Hartig şi mezzosporana Bernarda Fink. Voci superbe, o ştiinţă foarte bună a cîntului şi a investirii vorbei cîntate cu suflet şi sens – pentru cei care nu le ştiu încă pe cele două soliste, recomand călduros să le urmărească carierele în operă.

PS Cu tristeţe spun că performanţa imensului pianist Boris Berezovski în primul concert de Liszt nu îmi stîrneşte nici o reacţie. Un fel de ”am venit, am văzut, am cîntat” care nu a făcut să vibreze nimic în universul interior. Berezovski nu a făcut nici măcar un pas în intimitatea muzicii pe care ne-a cîntat-o. Atunci, de ce să facem noi?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite