24 septembrie – Tentaţia baghetei. Dacă eşti un violonist absolut genial, de ce să fii un dirijor mediocru? Cazul Vengerov

Maxim Vengerov, aşa cum trebuie să fie!

Cînd muzica începuse să mă intereseze cu adevărat la vîrsta candorii totale, credeam că a fi muzician înseamnă ceva atît de cuprinzător încît eşti în stare să cînţi la (mai) toate instrumentele, să compui şi să dirijezi.

Specializarea mi se părea o chestiune de detaliu obscur – vedeam limpede că unii cîntau la pian, alţii la vioară, alţii la violoncel sau la clarinet, dar credeam că plecarea fiecăruia spre un anume instrument este o decizie personală, luată din motive neclare. Aşa credeam cînd eram copil. Mai ales că primele nume mari de muzicieni despre care am început să aflu cîte ceva făcuseră de toate foarte bine (şi instrumente şi dirijat şi compoziţie): Mozart, Enescu, Beethoven. În mintea mea, talentul muzical era unul şi acelaşi pentru toţi. Nu exista vreo diferenţă între talentul pentru pian, vioară, violoncel sau harpă, între talentul pentru compoziţie sau cel pentru dirijat. Nu mai ţin bine minte cînd mi s-a spulberat această convingere infantilă, dar mi-am reamintit de această frumoasă naivitate chiar astăzi. Imediat, mi-a mai revenit o amintire, ceva mai recentă. La una din trecutele ediţii de Festival Enescu (cred că în 2009, dacă nu în 2007), Maxim Vengerov a fost invitat doar ca dirijor. Mi-amintesc bine, a dirijat simfonia a V-a de Beethoven. Atunci, m-am speriat: mă întrebam cum de poţi face să sune mediocru  o muzică absolut genial compusă. Imediat după ce a pus bagheta jos, în toiul aplauzelor, Vengerov a luat un microfon şi a spus ”Data viitoare mă voi întoarce cu vioara”. Am spus imediat ”Slavă Domnului!” şi l-am aplaudat frenetic. Nu ştiam că, în urmă cu mai mulţi ani, cînd Vengerov începuse să apară şi ca dirijor şi ca solist, cu ocazia unui concert pe care l-a încheiat tot cu Simfonia 41 de Mozart la Londra, cronicarul muzical de la ”Time” îşi încheia cronica astfel: ”Maxim, învaţă să dirijezi cît vrei, dar nu abandona vioara, te rog”.

Iertaţi-mă, dar luat cu amintirile am uitat să vă spun ce anume le-a provocat. Aseară, la Ateneu, o orchestră stupefiant de lipsită de orizont, personalitate şi energie, l-a însoţit (acesta este cuvîntul) pe Maxim Vengerov în efortul său de a executa un program. Mult Mozart şi puţin Bach. Adică, muzică la superlativ. Şi totuşi, experienţa a fost cel puţin contradictorie. În concertele pentru vioară nr. 4 şi nr. 5 de Mozart, Vengerov a dovedit că este  un violonist absolut! Brianţă şi velocitate, nobleţe, eleganţă, subtilitate, o gamă expresivă de o lărgime nemaiîntîlnită, o vioară legendară care, în mîinile lui, poate scote sunete de vis, dar şi sunete barbare – la vioară, Vengerov poate face absolut orice. Iar în bisul de la finalul primei părţi a concertului (”Havanaise” de Saint Saens), Vengerov a probat în plus lejeritatea cu care rezolvă magic pasajele dificile. E greu să găsesc un superlativ pentru Vengerov violonistul care să nu mi se pară că îl subevaluează. Totuşi, încă din prima parte a programului, o undă de nelinişte tot am simţit. Văzînd cu se comportă orchestra care era dirijată tot de el, am simţit că revine amintirea experienţei mai sus evocată. Dirijată de el, spun, deşi era evident că ceea ce a lipsit a fost tocmai un dirijor. Ştiu, e foarte greu să fii şi solistul şi dirijorul unui concert de vioară precum cel de-al cincelea de Mozart. Dar, totuşi, am simţit că nu doar dificultatea asumării dublei posturi e în cauză. Mai era ceva.

Aşadar, aseară, Maxim Vengerov a oferit un program în schema de care s-a ataşat de mai mulţi ani: în prima parte cîntă un concert de vioară şi în a doua dirijează. După aşa ceva,  revii acasă derutat. Diferenţa dintre violonistul Vengerov şi dirijorul Vengerov este imensă. Aproape imposibil de suportat într-un singur concert. E ca şi cum cazi de la 10.000 metri la sol într-o clipă. Violonistul este perfect! Cum ziceam, are tot! Îndrăznesc să spun că acum, după întreruperea carierei violonistice cauzată de accidentul de la umărul drept dintre 2005 şi 2009, Vengerov mi se pare încă şi mai bun decît era. Şi atunci, pînă în 2005, era deja cel mai bun. Citesc într-un interviu recent că, în anii de recuperare de după accident, a reînvăţat, cu o altă maturitate, toată tehnica violonistică şi că el însuşi spune că acum cîntă altfel. E mîndru că acum, cu un efort fizic mult mai mic, reuşeşte performanţe mai bune. A descoperit că puterea interpretativă stă în forţa spiritului , dîndu-l exemplu pe Menuhin care,  o bună parte din viaţă a avut un tremur incontrolabil la mîna dreapta, dar a fost un uriaş violonist tocmai de aceea – spiritul poate domina fizicul. Indiscutabil, o înţelepţire. În orcie caz, Vengerov este, astăzi, perfect vindecat şi, cu tehnica revăzută, a atins culmi noi ale măiestriei violonistice. Vorba reclamei, deasupra lui nu e decît cerul. Minunat! Doar că dirijorul Vengerov nu a progresat deloc. A luat lecţii, înţeleg, cu Simionov – fost prim dirijor la Balşoi. OK. Nu prea ajută, din cîte se vede.

Cazul lui Maxim Vengerov repune în discuţie una dintre cele mai provocatoare chestiuni din lumea muzicală: este bine ca un mare instrumentist să încerce şi bagheta?  Avem, desigur, cazuri exemplare. Îmi vin în minte nume precum Daniel Barenboim sau Christoph Eschenbach ori, din vremuri trecute, Eugene Ormandy şi George Enescu însuşi – exemple strălucite de mari instrumentişti deveniţi şi dirijori pe măsură. Dar, îmi vin în minte şi exemple ale unor legendari solişti care, trecuţi la baghetă, au dezamăgit tocmai pentru că nivelul atins cu instrumentul  nu a putut fi replicat cu bagheta, iar dirijatul i-a plasat într-o discrepanţă, poate nevăzută de fanii împătimiţi, dar sesizată de lumea largă: Yehudi Menuhin, Pablo Casals şi, iată, Maxim Vengerov. Pot adăuga şi cîntăreţi celebri pe această din urmă listă: Placido Domingo.

Ce anume îi face pe aceşti oameni, interpreţi fabuloşi cu instrumentele lor, să vrea să dirijeze? Dirijatul este, o spunea chiar Barenboim cu mulţi ani în urmă, o chestiune de ego. Este foarte posibil ca, fiind atît de bun la instrument, să vrei să livrezi muzica în întregul ei. Fiind atît de sigur pe veridicitatea viziunii tale asupra muzicii dinspre instrumentul pe care îl stăpîneşti să vrei să îţi impui viziunea asupra întregii muzici. Aşa cum viziunea ta la vioară sau la pian s-a dovedit a fi puternică şi convingătoare, să crezi că poţi livra ceva similar şi ca şef de orchestră. Nu cred că este ceva pur psihologic, de genul ”mai am nevoie şi de altceva, m-am plictisit”. Cred că ar putea fi o ceva ca o extindere a limitelor egoului unui mare artist dincolo de graniţele instrumentului său, spre toată orchestra. Sau, dimpotrivă, e vorba despre o căutăre curajoasă a unui mare muzician către noi forme de manifestare a viziunii sale – motivaţia fiind, în acest caz, de natură pur artistică. Dar există impuls artistic fără împintenarea egoului? Există ieşire în scenă fără o mare ambiţie?

Ştiu, veţi spune că Vengerov e un caz special. S-a apucat de dirijat cumva forţat de împrejurări. Un accident la umărul drept părea a fi terminat cariera lui de violonist în 2005. Ajunsese în vîrful piramidei, chiar dacă mai erau discuţii despre faptul că este sau nu este cel mai bun violonist al momentului, nu erau deloc discuţii cînd era vorba despre cache-ul sau: fără discuţii era cel mai bine plătit violonist din lume. Dădea cam 100-120 de concerte pe an şi, de-odată, totul părea a se fi terminat. Vengerov singur spune că, avînd perspectiva de a nu mai putea cînta la vioară niciodată, a început să studieze dirijatul. Îl interesa, totuşi, mai demult, dar dacă nu survenea accidentul, probabil că amîna sine die trecerea la pupitrul dirijoral. Între timp, ca într-o poveste fantastică, a putut rezolva problema medicală şi a revenit. În 2009 a avut un ”come back” spectaculos. Recitalurile deja istorice de la Bruxelles şi Londra, în care a cîntat două dintre cele mai dificile opusuri pentru vioară, Partitele  de Bach şi sonata Kreutzer de Beethoven l-au readus pe Vengerov nu doar înapoi în circuit, ci direct pe vîrf. Dar a rămas şi pasiunea pentru dirijat. Văd, în această privinţă, şi o consecinţă a influenţei colosale a marelui mentor al lui Vengerov, Mstislav Rostropovici, care şi el, genial violoncelist, a dirijat cît de mult a putut.

În orice caz, pentru noi, în public, rămâne întrebarea: dacă ai ajuns la performanţe stelare cu vioara, de ce ţii atît de mult să fii mediocru cu bagheta?

Aseară, am ascultat doar primele două părţi ale simfoniei 41 de Mozart, dirijată de Vengerov. M-a durut pur şi simplu inima şi am plecat. Diferenţa de nivel a fost, pentru mine, de nesuportat. Nu pot suporta un roller-coaster de genul acesta. Într-un interval de două ore, nu pot să merg în stele cu respiraţia tăiată, dus acolo de sunetul sublim al celei mai frumoase viori pe care am ascultat-o vreodată şi, apoi, de-odată, să încasez cu forţa impactului cu pămîntul după o cădere liberă, o muzică şcolăresc tratată, în decupaje şi lipituri, colorată cu carioca şi garnisită cu redundanţa unui gest dirijoral  (braţele merg de la piept spre orchestră ca şi cum împing ceva – ce?).

PS  Cînd apelul către publicul strîns la Ateneu de a nu folosi aparate de înregistrat, filmat sau fotografiat în timpul concertului a sunat, masculin, în difuzoare, cu cîteva minute înainte de intrarea muzicienilor pe scenă, lumea din jurul meu a zîmbit. Am înţeles de ce – cel puţin trei doamne din aria mea vizuală au înregistrat video concertul de la cap la coadă fără absolut nici o problemă, cu aparatele ridicate la nivelul privirii. Nici măcar n-aş putea spune că s-au ascuns. O nouă filă din interminabila luptă a României cu regulile.  

.