23 septembrie – Concert majestuos al celui mai disciplinat pianist pentru cei mai indisciplinaţi spectatori

Aseară, la Ateneu, am avut sentimentul oribil că revin cu 10 sau 12 ani în urmă. Tot ceea ce admiram ca achiziţie de civilizaţie concertistică pe parcursul acestui Festival a fost brutal contrazis. S-a dovedit încă o dată că o sală dominată de invitaţii este cu mult mai inadecvată muzicii decît o sală dominată de bilete cumpărate. Sper că devenim normali la un moment dat.

 Telefoanele au sunat şi au piuit, aparatele de fotografiat au funcţionat din plin, ba chiar am văzut oameni care, în timpul concertului, ridicau iphonul să filmeze pianistul. Am văzut şi tablete ridicate pentru găsirea unghiului mai bun de fotografiere.  Cum să explici unuia care făcea pe discretul avînd aparatul acoperit să nu se audă zgomotul specific fotografierii, că fotografierea fără zgomot e la fel de interzisă ca fotografierea cu zgomot cînd se spune că fotografierea nu este permisă! Şi tusea! Ah, tusea acestor melomani de ocazie mă scoate in minţi! Nu este tusea cuiva care se sufocă, care nu are încotro şi trebuie să expectoreze pentru că altfel i se înfundă gîtul. Este tusea cuiva care îşi drege vocea, care caută tonul vocal obişnuit. De ce îţi dregi vocea tu, în public, la un concert de pian, între prima şi a doua parte a unei sonate de Schubert? E ceva ce nu pot să înţeleg! Dacă ţi se spune de repetate ori să închizi telefonul mobil că începe concertul, de ce nu îl închizi? Dacă ţi se spune de repetate ori să nu fotografiezi în timpul concertului, de ce fotografiezi? Dacă ţi se spune să păstrezi liniştea, de ce o tulburi tuşind ca la sanatoriul TBC, foindu-te şi scîrţîind fotoliile între mişcări? Pentru că eşti nesimţit?

Operaţiunea de educare a acestui public de festival trebuie să continue. Să li se explice, de pildă, că pauza dintre părţile unei sonate sau ale unei simfonii nu e dată ca să se întindă publicul, să tuşească, să se foiască şi să mai schimbe o părere – acea mică pauză, de cîteva secunde, este un timp al concertului, starea se păstrează şi e ca şi cum te-ai foi între două note muzicale pe motiv că nu se aude nimic. Tăcerea scurtă dintre părţile unui opus este parte a concertului şi cere acelaşi respect ca oricare alt moment! Pentru întinderi de oase, vorbe, tuse de dres vocea şi suflat nasul, avem pauza concertului, cînd artiştii nu mai sînt pe scenă! Din momentul în care pianistul se aşează pe scaunul din faţa pianului şi pînă cînd se ridică de acolo, SE FACE LINIŞTE!!!!!! Of!

Evgheni Kissin are, la 41 de ani, o carieră uriaşă în spate. A fost un copil minune care a luat literlamente cu asalt podiumul solistic al sălilor de concerte de la vîrsta de 12 ani şi, de atunci, nu s-a oprit. A crescut, a evoluat, s-a maturizat, şi-a identificat stilul propriu, şi-a rafinat tehnica sub reflectoare, în văzul lumii. Totuşi, acea primă imagine cu care a devenit cunoscut melomanilor din întreaga lume, ca un băieţel cu cravata roşie de pionier la gît cîntînd concertele de Chopin împreună de Filarmonia din Moscova în Sala Mare a Conservatorului din Moscova, rămîne cea mai cunoscută fotografie a lui. Era în 1984. URSS era în declin, dar apartul de propagandă făcea tot ce se putea pentru a păstra, în exterior, imaginea de forţă şi vitalitate a unei super-puteri, inclusiv prin punerea în vitrină a unor vîrfuri culturale. Indiferent de regim, marea cultură rusă nu a încetat niciodată să rodească. Gîndiţi-vă că, în 1985, de pildă, sovieticii trimiteau la un mare festival de muzică din Marea Britanie o garnitură de tineri artişti compusă din Valery Gergiev, Maxim Vengerov, Vadim Repin şi Evgheni Kissin. Erau ”noul val” al muzicii ruseşti. Ce val!

 Dar, vremurile se schimbă. Regimurile politice nu sînt niciodată permanente. Lucrurile permanente, cele care nu se schimbă, sînt de cu totul altă natură. Printre ele, sînt şi talanţii pe care Dumnezeu îi îngroapă în noi şi care, cînd e să iasă la lumină, ies orice s-ar întîmpla. Talentul şi ardoarea pianistică ale lui Kissin au rămas intacte şi, cu vîrsta, experienţa le-a dezvoltat spre orizonturi artistice noi. Tehnica lui Kissin s-a rafinat şi a devenit, acum, una dintre cele mai aproape de perfecţiune din circuitul mondial al pianiştilor. Kissin este un pianist fabulos, neobosit în căutarea unor culmi muzicale necucerite încă. A dovedit, mereu, o capacitate extraordinară de autoperfecţionare şi astăzi etalează o tehnică atît de sofisticată şi de briliantă încît ai impresia că e singur undeva, departe, şi asişti din fotoliul tău la felul în care îşi ţese legenda. Cu anii, a devenit parcă mai rece şi mai insondabil, dar sunetul pe care îl produce este de o puritate unică. I se reproşează, de către unii critici, că alege profunzimea muzicală în detrimentul sentimentului, că este, mai exact, adînc şi rece, fără să se străduiască să transmită sălii ceva, că se expune în toată splendoarea sa pianistică în spatele unei vitrine de lux. Kissin explorează partiturile încercînd să le epuizeze sensurile mai mult decît le interpretează.

La Festivalul Enescu, Evgheni Kissin a devenit o prezenţă constantă. Cred că este aici pentru a treia sau a patra oară. L-am văzut de fiecare dată şi mă simt într-o situaţie unică în relaţie cu arta sa. În general, nu sînt un fan al lui. Îmi place, mă înclin în faţa cîntului său, nu concep să nu fac tot ce pot să-l văd live cînd vine la Bucureşti, dar e ceva în ceea ce este el ca artist ce mă ţine departe, nu mă lasă să îl admir fierbinte. Sînt dintre cei care cred că e imposibil să ajungi la varianta muzicală a adevărului fără inimă. Kissin, dimpotrivă, pune inima de-o parte şi produce adevăr cu o dexteritate tehnică formidabilă. Inima lui nu e în altă parte, e clar că e cu el – priviţi-l cum cîntă, e aproape nevrotic, e în transă; doar aplauzele îl readuc în lumea noastră, unde, odată revenit, are mai degrabă un aer un pic autist. O asemenea concentrare în muzică este imposibilă dacă inima nu e cu tine. Doar că noi, spectatorii, nu o vedem, nu o simţim. Şi, cum ziceam, un fel de clişeu spune că unde inimă nu e, adevăr nu e. Asta ştiu bine între două audiţii Kissin. Cînd îl aud cîntînd la pian, pe disc ori live, Kissin mă convinge de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, că e ca el şi nu e ca mine. Aseară, la Ateneu, nu a fost altfel. Ca întotdeauna, Kissin a dominat pianul. Ai senzaţia că a domesticit o fiară şi, acum, face frumuseţi cu ea. Forţa cu care Kissin domină claviatura este impresionantă. Adevărul poate fi găsit şi aşa. Văzîndu-l şi ascultîndu-l, ai impresia că relaţia lui cu instrumentul este de natură regală. El e stăpînul, iar pianul e supusul său cel mai iubit. Kissin slujeşte pianul exact în felul în care regii luminaţi slujesc supuşilor lor. Kissin e majestuos!

În Sonata nr.17 D 850 de Schubert, Kissin a produs un sunet diamantin, limpede ca aerul înălţimilor, de o eleganţă aproape coregrafică. Cred că dintre toate sonatele schubertiene, aceasta i se potriveşte cel mai bine lui Kissin: e solară, apare ca masivă în raport cu delicateţea celorlalte şi menţine pe tot parcursul o stare de spirit pozitivă. Această sonată pare doar o problemă pianistică – dacă există o asemenea problemă, nimeni nu o poate rezolva mai convingător decît Evgheni Kissin.

Studiile lui Scriabin, incluse în opusul nr. 8 (din care Kissin ne-a cîntat cîteva), sînt compuse pe cînd compozitorul avea 21 – 22 de ani. La acea vîrstă, Scriabin era o fire foarte competitivă. La Conservatorul din Moscova, deopotrivă studenţii şi profesorii încurajau această atmosferă – totul era un fel de întrecere continuă între studenţi, iar colegii lui Scriabin era pianişti de mare virtuozitate (Rahmaninov, Goldenweiser, Levinne etc.) Printre ei, Scriabin se formează ca un pianist de forţă, dar exerciţiul neoprit la pian îl accidentează la un moment dat. Deşi doctorii nu i-au dat speranţe că ar putea vreodată să mai cînte, tînărul recuperează cumva, dar în timpul recuperării descoperă patima compoziţiei. La Conservator, însă, intră repede în conflict cu profesorul de compoziţie şi părăseşte, arogant, şcoala. De acum înainte, este decis să trăiască din concerte şi compoziţie. Studiile din opusul nr. 8 sînt compuse cam în acest timp şi vădesc interesul lui pentru virtuozitate, velocitate şi tehnică pianistică. Totodată, aceste studii i-au fost de folos, pentru că l-au convins pe unul dintre reputaţii editorii de muzică ai Moscovei să publice tot, dar absolut tot ce a compus şi va compune Scriabin. Finanţat astfel, Scriabin a continuat o carieră de pianist virtuoz, mare amator de plăceri lumeşti. Dintre studii, cîteva sînt celebre şi pentru că Rahmaninov le-a introdus în repertoriul său pianistic, cîntîndu-le cu mare plăcere. În general, muzica pentru pian a lui Scriabin este asemănată cu cea  a lui Chopin, dar am găsit şi critici care identifică influenţe importante din Schumann şi chiar Faure. În orice caz, cuvîntul cel mai potrivit pentru a caracteriza studiile op 8 ale lui Scriabin este ”intensitate”. Dacă se cîntă moale şi pare facil, Scriabin nu mai înseamnă nimic. Evgheni Kissin are tot ce-i trebuie pentru a cînta Scriabin la cel mai înalt nivel. La Ateneu, a uimit audienţa cu măiestria sa în pasajele deloc uşoare ale studiilor lui Scriabin.

 În 1898, odată cu a treia sonată de pian, ceva fundamental se schimbă la Scriabin. Se depărtează de modelul său (Chopin) şi devine tot mai încifrat, mai abstract – începe să ”rupă texturile în segmente pointilliste de culoare” (Schonberg) şi evoluează, lent, spre misticism. Ceea ce am ascultat noi la Ateneu, sînt lucrări din perioada chopiniană, de dinaintea sonatei a treia.

În concluzie, concertul de aseară de la Ateneu a fost, pentru Kissin, un triumf. Pentru mine, o lecţie: se poate şi fără inimă! Pentru Festival, un mesaj: mult mai mulţi plătitori decît invitaţi.