Alergînd de la o sală alta în fiecarea seară, pasionaţii Festivalului nu au, poate, timp să vadă ce se petrece la cîţiva paşi de drumul pe care îl fac cu puţin înainte de 19,30 (dus) şi cu puţin înainte de 22,30 (întors). De cîteva ediţii, în piaţa foarte bine numită George Enescu, se organizează ceva ce se cheamă ”Piaţa Festivalului”. Am trecut astăzi după-amiază pe acolo. Atmosfera este splendidă; spiritul Festivalului a pus stăpînire le acel loc. Muzică, cd-uri, cărţi, cafele, conversaţii, scenă amplă. Lume în promenadă. Programul concertelor pe acestă scenă este foarte incitant, anume conceput să fie atractiv pentru un spectru larg de plimbăreţi. Ca de fiecare dată, elevii şcolilor de muzică duc greul. Din cînd în cînd, cîte un star (Marin Cazacu sau Alexandru Tomescu) concertează cu plăcere aici. Se practică o muzică perfect adecvată locului. Extrem de interesante sînt filmele care rulează aici începînd cu 21,30 în fiecare seară.E vorba despre  documentare admirabile despre muzica şi muzicieni – adevărate lecţii pentru oricine este pasionat de muzică sau doar de propria cultură generală. Am trecut prin piaţă şi spre seară şi am prins finalul recitalului lui Alexandru Tomescu, ” De la Bach la Ysaye”. Plin de oameni, toate locurile pe scaune ocupate, lume multă şi în picioare. Tomescu, ca de obicei, foarte bun.

Concertul. În căutarea sunetului fidel, Semyon Bychkov şi Filarmonica din Munchen au pornit pe cărările line, umbroase şi pline de surprize plăcute, fără riscuri mari şi deloc obositoare, ale muzicii franceze: Ravel, Poulenc, Franck.

1.În splendidul său ”Jurnal”, Jules Renard pretinde că l-ar fi auzit pe Ravel mărturisind că gîndeşte şi simte în sunete. De obicei, oamenii folosesc cuvintele sau imaginile în metabolismul lor de relaţionare cu lumea. Ravel, zice-se, năştea şi nutrea sunete. Grozăvia primului război mondial – despre care, în general,  oamenii de azi ştiu puţine lucruri – a fost o traumă peste care cei care au trăit-o nu au putut niciodată trece. În timpul războiului, Ravel vede mulţi amici şi cunoscuţi seceraţi. Simte aripa morţii şi găseşte firesc să le aducă omagii. O face aşezîndu-le pe toate în forma omagiului pe care îl aduce lui Francois Couperin, un imens muzician francez de la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, pe care generaţia lui Ravel l-a redescoperit cu mare emoţie după mai bine de un secol de uitare. Francois Couperin a fost un vîrf al barocului francez, o minte deschisă spre filozofie şi arte, un suflet fremătător şi un foarte important clavecinist. Alături de Rameau, el a rămas în istorie ca un fel de rege al clavecinului şi a scris, în 1715, un tratat intitulat, tandru am zice astăzi, L'art de toucher le clavecin, rămas manual de bază pentru studiul acestui instrument.  Le Tombeau de Couperin este un omagiu mai special, totuşi, pentru că fiecare dintre cele şase părţi ale suitei omagiază, la rîndul lor, cîte un prieten al lui Ravel pierdut în marele război. Le Tombeau a fost scris, iniţial ca o suită pentru pian. Ani mai trîziu,Ravel a orchestrat-o şi, în această variantă orchestrală, a redus cele şase părţi iniţiale la patru. Aceasta este varianta pe care am ascultat-o ieri seara.

Orchestra din Munchen a intrat în scenă într-o bună dispoziţie evidentă. La fel de jovial era, de la început, şi Semyon Bychkov. Poate că nu au fost suficient de concentraţi sau poate că muzica în sine nu era de mare profunzime, Ravel a părut un fel de joacă parcursă cu lejeritate. Aproape nimic de raportat.

2. Acum mulţi ani, întîlnirea cu muzica lui Poulenc a fost, pentru mine, precum intrarea într-un vis. Muzica lui are ceva ireal, de vreme ce este, în acelaşi timp, atît de simplă şi atît de sofisticată, atît de lejeră în tonuri şi atît de grea în sensuri. Cu Poulenc, lumea se redimensionează cumva. L-am cunoscut şi l-am adorat, mai întîi, prin operele sale ”Dialogul carmelitelor”, din 1956 şi ”Vocea umană”, după Cocteau, din 1958. Scriind o carte de interviuri cu Virginia Zeani, am avut ocazia să vin mai aproape de aceste două creaţii, dat fiind că marea noastră soprană a cîntat rolul Blanche în premiera mondială în limba italiană a Carmelitelor, la Scala, în 1957, şi a făcut, ulterior, un rol fabulos în ”Vocea”. Sînt creaţii de maturitate ale lui Poulenc, un om cu trăiri mistice colosale după ce avusese o tinereţe mai degrabă mondenă în Parisul anilor dintre războaie. Poulenc a fost un talent precoce şi, deşi multe opţiuni s-au schimbat de-a lungul anilor în viaţa lui, o anume frondă în faţa influenţei muzicii germane în spaţiul francez nu a încetat să aibă niciodată. În 1932 a compus Concertul pentru două piane, care, după cum spun criticii, este cel mai cîntat dintre toate cele compuse pentru două piane în secolul XX.  Pianistul devenit jurnalist David Dubal caracterizează concertul astfel: ” e tot inteligenţă şi stil, atins de eleganţa lui Mozart şi de nonşalanţa lui Chabrier.” Surorile Katia şi Marielle Labeque au cîntat concertul energic şi cît de spectaculos au putut. De altfel, prezenţa lor scenică este una mai apropiată de ”entertainment” decît de rigoarea muzicii clasice în concert şi publicul a gustat asta. Au avut grijă să sublinieze bine pasajele ritmice şi au dominat claviaturile cu stilul lor mai de jazz. Impresie plăcută, aplauze meritate.

3. Regret că am lipsit din sală la partea a doua a concertului. Ador simfonia lui Cesar Franck, deşi mă simt mai mult legat de faimoasa sa sonată pentru pian şi vioară. Mă leagă o puternică amintire personală de această sonată: unul dintre cei mai străluciţi literaţi ai României, dus dintre noi de cîţiva ani, a trăit înainte de a muri tragedia morţii fiului său. În zilele de după ce şi-a văzut fiul murind, mi-a mărturisit utlerior, două lucruri l-au ţinut în viaţă: ”Gînduri către sine însuşi” de Marc Aureliu şi sonata pentru pian şi vioară de Cesar Franck, pe care le-a citit şi ascultat zi şi noapte. Am fost foarte ataşat de acest om şi, de atunci, simt cumva că de cîte ori ascult muzica lui Franck, vorbesc cu el. Din păcate, nu am putut rămîne în sală şi pentru simfonie.

Ne luăm, aşadar, la revedere de la Munchener Philarmoniker. Eu, unul, rămîn cu o frustrare. Ştiu că această orchestră poate mult mai mult decît a arătat anul acesta la Bucureşti.