16 septembrie – Aurul e luat. Aşteptăm eroul. În afară de Wagner, nu mai există nimic!

0
Publicat:
Ultima actualizare:

” Zeii greşesc . Eroul  vine, dar nu convine. Moare. Walkiriile galopează. Brunhilde a adormit. Să vină Siegfried! Wagner a cucerit Bucureştii. Inelul este al lui.” Cam aşa ar suna o telegramă trimisă lumii large din universul fabulos creat de muzica lui Wagner  în sala sindicalistă a Palatului.

Spuneam ieri, cu plăcută uimire, că descopăr cu ocazia prezentării tetralogiei wagneriene în această ediţie a Festivalului cît de mulţi wagnerieni există la Bucureşti. România culturală are toate datele să nu guste Wagner. În plus, trăim un timp al cărui spirit (Zeitgeist) este foarte departe de Wagner. Nu mai e loc de mari întreprinderi artistice, pare că publicul rafinat şi-a pierdut gustul pentru monumental şi nici dispoziţia oamenilor de a urma un mare creator în straturile profunde ale umanului nu mai există. Acum, printre cei fini şi cultivaţi, are mare succes mica bijuterie, detaliul lărgit sub lupă, muzica pe corzi puţine, ”less is more”. Nu mai admitem şi nu mai recunoaştem genii titanice. Aplaudăm în picioare doar isteţimea mică, talentul la gram şi aluzia sofisticată. Acestui public, i se livrează ore în şir de muzică de operă densă, măreaţă, ca o Niagară, lipsite de suportul spectacolului. Şi exact acest public nu se clinteşte din scaune, iar la sfîrşit aplaudă şi ovaţionează, în extaz,  minute în şir. Dacă nici asta nu e magie, atunci magie nu există!

Minunat luni seara a fost că publicul nu părea să fi ieşit din starea wagneriană de duminică seara. Cu această ocazie, am constatat stupefiat că starea wagneriană persistă peste zi. Asemenea consecvenţă la concetăţenii mei, sincer, n-am văzut pînă acum! Mai mult, am sesizat că Wagner dă dependenţă. Luni seara, toţi cei care fuseseră duminică la ”Aurul Rinului”, veniseră cu un singur gînd: mai vroiau. Mii de bucureşteni mai vroiau Wagner! Vă daţi seama cît de puţin ne cunoaştem, de fapt? Artiştii, de cealaltă parte, au părut nu doar pătrunşi de spiritul wagnerian, dar păreau de-a dreptul confiscaţi de magnetismul titanului. Am văzut cum, luni seara, cîntăreţii au devenit mai teatrali, au stabilit relaţii între personajele pe care le-au interpretat nu doar sporadic, cum o făcuseră ieri, ci consistent şi coerent. Wagner a cîştigat din nou: aşa cum visa, muzica sa cheamă teatrul. Cîntînd cu atîta dăruire Wagner, soliştii au început să joace pur şi simplu.

În general, măreţia destinului în eternitate al acestui compozitor pare a consta într-un fel de insolenţă suprerioară, un fel aroganţă la care singur îşi dă dreptul pentru că, în termeni camilpetrescieni, el a văzut ielele şi noi nu.  În 1906, Edouard Schure scria într-un volum dedicat lui Wagner că acesta ”contrazice secolul”, părînd a se aşeza împotriva tuturor lucrurilor ce par fireşti. În 2013, observaţia îşi menţine valabilitatea. Wagner contrazice şi secolul acesta. Iar replica pe care el o dă lumii acestui secol, iată, generează ovaţii îndelungi tocmai de la oamenii secolului.

Orchestra Rudfunk a fost, iarăşi, sub cele mai generoase stele ale constelaţiei Wagner, iar dirijorul Marek Janowski pare un fel de Prospero cu toate cărţile la el. Furtunile cele mai cumplite şi primăverile cele mai frumoase, pasiunile cele mai înalte şi dubiile cele mai ceţoase – totul e în puterea baghetei lui, pe care o mînuieşte cu gesturi reţinute, parcă ştiind cîtă putere zace în ea. Dintre cîntăreţi – toţi, foarte buni – remarc îndeosebi pe Petra Lang (Brunhilde), care a înălţat acest rol mai sus decît îmi puteam  imagina. Petra Lang a avut o vocalitate care, pe alocuri, nu mai venea doar din corzile ei vocale, ci dintr-un fel de aură sonoră a personajului, de dincolo de apreciata mezzosoprană germană, dintr-un orizont nevăzut în care Brunhilde există cu adevărat, cu tragedia ei cu tot.

image
image

De asemenea, Egils Silins (Wotan) a fost impresionant.  Lirismul (atît de special la Wagner!) cu care a cîntat finalul ultimului act m-a înfiorat pur şi simplu.

image

”Walkiria” are, ca şi ”Aurul Rinului” cîntat aseară, o incredibilă relevanţă pentru România de azi. Un păcat mai vechi al zeului suprem, Wotan, se plăteşte cu sîngele muritorilor. Sună cunoscut? Şi, mai mult, ezitările zeului suprem Wotan au consecinţe tragice în planul vieţii celor care mai şi mor. Iarăşi, sună cunoscut? Zeul suprem, după erorile din ”Aurul Rinului”, ia decizia să redea aurul rîului şi tot răul produs să se termine astfel, doar că se împiedică în propriul trecut, ia decizii aiurea, pe care nici nu le duce la bun sfîrşit şi produce mai mult rău, complică mai mult lucrurile. Sună familiar, nu? Felul în care Wotan decide să-şi distrugă progeniturile, deşi are toate motivele să fie mîndru de curajul şi curăţenia lor morală, este reluarea unei teme obsesive a culturii, aceea a ”Dumnezeului rău” sau, într-o formă mai tentantă intelectualiceşte dar la fel de pernicioasă în planul credinţei, a ”Dumnezeului care nu e atotputernic”. De fapt, în toată tetralogia, avem spectacolul grandios al impotenţei zeilor. Sînt multe lucruri pe care zeii nu le pot face sau, dacă se apucă să le facă, ies pe dos. Zeii, la Wagner, au păcate omeneşti, chiar dacă puterea lor e supraomenească. Zdrobirea iubirii dintre Siegmund şi Sieglinde nu este, deloc, un act de dreptate zeiască. Ştim din multe alte mituri că, uneori, oamenii strică atît de rău ordinea divină a lumii încît zeii trebuie să intervină pentru a o reaşeza sacrificînd oameni ce sînt, din punctul terestru de vedere, nevinovaţi. Aşa par a sta lucrurile şi aici – Siegmund şi Sieglinde sînt frate şi soră, iar Fricka îl presează pe de-acum angoasatul zeu suprem să aplice legea pe care el însuşi o instituise. Doar că decizia de a-l ucide pe Siegmund prin mîna brutalului Hunding este direct o probă de slăbiciune a lui Wotan şi nu de putere a sa. De altfel, furios pe propria-i slăbiciune, Wotan îl ucide şi pe Hunding, care altă vină în afară de aceea de a fi cam antipatic nu are, de fapt.  Toate aceste nenorociri, însă, au rolul de a pregăti venirea eroului Siegfried, rodul iubirii (incestuoase!). ”Walkiria” este o operă în care singurul lucru valid, care rămîne în picioare de la cap la coadă, este aşteptarea Eroului. Jumătate din operă, credem că Siegmund e acela. De fapt, el are doar rolul de a-l aduce pe lume pe Erou, pricepem ceva mai încolo.

Totuşi, Wagner respectă o singură regulă de aur a tragediei, nesocotindu-le pe toate celelalte. Schure o formulează, splendid, astfel: ”e scopul oricărei tragedii să ne consoleze de moartea eroilor prin adevărul pe care îl afirmă”. Acceptăm moartea eroilor, cît de injustă ni s-ar părea, pentru că această moarte afirmă un adevăr cu mult mai mare. Wagner afirmă apăsat acest adevăr mare care, în viziunea lui, nu se poate formula decît din interiorul unei  priviri totalizante asupra lumii: umanitate, istorie, natură, zei împreună – tot! Wagner spune că adevărul poate fi rostit doar dacă avem puterea de a vedea acest gigantic Tot ca atare. Iar muzica lui este exact asta. Este muzica fundamentelor lumii.

Altfel, ideea refondării lumii prin eradicarea ei totală, ideea că dreptatea, şi pentru zei şi pentru oameni, înseamnă suprimarea nedreptăţii chiar cu preţul unei şi mai mari nedreptăţi (adică, o nedreptate care suprimă o altă nedreptate devine, prin asta, dreptate) sau ideea obsesivă a Eroului salvator sînt, totuşi, idei cu mare grad de periculozitate. Dar forţa lor, fie că străbate cerul sau sufletele noastre, este enormă. Şi este, poate, forţa care împinge lumea înainte, pe drumul ei, bun sau rău, cum e. Vrînd să spună aceste lucruri, Wagner merge direct în lumea miturilor. Şi se impregnează de ea într-o asemenea măsură, încît, vorba lui Adorno, sub privirea lui orice devine mit.

La Bucureşti,” Walkiria” de luni seara a fost un concert care va deveni mit, nu mă îndoiesc. Ani de zile de acum înainte vom vorbi despre această tetralogie şi vom povesti cum a fost şi celor care nu au asistat la ea. Nu doar pentru că Wagner este foarte rar cîntat la noi, nu doar pentru că tetralogia ca atare (adică toate cele patru opere, una după alta) nu cred că a fost cîntată vreodată în România, ci pentru că performanţa artistică a ansamblului condus de Marek Janowski este copleşitoare. Măreţie, intensitate, culori şi timbre ameţitoare, abisuri şi ceruri deschise căderii sau înălţării noastre - într-un cuvînt, wagnerism adevărat! Asta avem la Bucureşti.

Şi ceva cu adevărat important: un rol enorm în succesul fabulos al acestor seri Wagner îl are prompterul care, foarte riguros, titrează în limba română ceea ce se cîntă pe scenă.  Îndraznesc să spun că, organizatoric vorbind, aceasta a fost ideea esenţială. Astfel, muzica se umple de poetica fermecătoare a lui Wagner, publicul nu doar că înţelege acţiunea, dar are acces la limbajul wagnerian în forma cuvintelor  şi efectul este total. Dar despre relaţia cuvîntului scris de Wagner cu muzica de el compusă, voi vorbi pe îndelete cu ocazia prezentării celei de-a treia opere din ”Inel”.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite