E din cauza că nu sesizăm nuanţele, nu vedem sclipirea şugubeaţă din ochii celui cu care comunicăm, nu auzim şi nu ne este auzită intonaţia caldă a vocii, nu sunt văzute mimica şi gesturile paşnice. 

Cu alte cuvinte, nevăzându-ne reciproc, nu putem empatiza. Nu sunt activaţi neuronii-oglindă, cei care, în condiţii fireşti, ne ajută se ne echilibrăm străile emoţionale cu cel de vizavi.

În consecinţă, un dialog scris se poate transforma lesne într-un dialog lacunar şi alterat. Parcă ar fi reflectat printr-o oglindă strâmbă. Suntem cu toţii supuşi acestor riscuri.

Pe Facebook riscăm să interpretăm greşit spusele interlocutorului, atribuim valenţe negative intenţiilor acestuia, ne supărăm uşor pe comentariile şi replicile care ne vizează. Şi, la rândul nostru, la fel de uşor îi supărăm pe alţii.

Ironia altora o considerăm insultă, afirmaţiile le considerăm sfidare a propriilor convingeri, apropourile le considerăm atac la persoană. Polemica se transformă în duel veninos, divergenţa de opinii în ostilitate. De aici, e un pas ca frenzii să strice o prietenie cândva viguroasă.

Din spatele ecranului e mai simplu să-ţi exprimi supărările. Şi e mai simplu să superi.

Poate că lucrurile serioase şi sensibile nu ar trebui discutate pe Facebook. Şi, probabil, multe cupluri ar trebui să evite reglarea conturilor pe reţelele de socializare, deoarece riscă să jignească şi să agraveze situaţia şi mai mult.

În comunicarea online, empatia adeseori sucombează, la fel ca şi toleranţa. Ochii care nu se văd, se ceartă.

Mai multe articole găseşti aici: Instinct şi Raţiune (www.dorianfurtuna.com)