Avem motive să iubim zilele de 8 şi 9 mai şi să ne bucurăm de variile lor semnificaţii. Acum aproape un veac şi jumătate românii îşi dobândeau, prin luptă, independenţa de imperiul otoman. Prindea puteri România modernă, care se născuse în sufletele paşoptiste şi avea să triumfe prin dor de libertate, unire, înţelegere interetnică şi antantă interconfesională, la 1 decembrie 1918.

Trădarea principiilor Marii Uniri avea să se răzbune crunt. Amar avea să-i fie, deci, destinul. Începea infatigabila eră a urii. Destinul neamului avea să fie capturat de ayatolahii cuzişti şi legionari ai dezbinării. Fascismul antonescian avea să împingă neamul în cataclismul Holocaustului, înainte de a se vedea eliberat prin capitularea hitlerismului şi naşterea Europei democratice, la 8 mai 1945.

Dar şi acest ceas astral al Europei avea să fie sugrumat rapid. Soarta românilor reajungea, vai, ostatecă, spre a fi schingiuită îndelung de comunism şi naţional-comunism, ca şi de postcomunismul mafiot, de ticăloşia cleptocrată de rit securist şi ortodoxist, de la Ion Iliescu la Liviu Dragnea, de la Iulian Vlad la falanga antenist-voiculesciană a regimului PSD.

Trădarea principiilor Marii Uniri avea să se răzbune crunt. Amar avea să-i fie, deci, destinul. Începea infatigabila eră a urii.

Traumatizată de oscilaţiile pendulului istoriei, între zidul tiraniei, crimei şi sărăciei şi fereastra libertăţii, justiţiei şi prosperităţii, ca şi de lovituri cu atât mai nemiloase ale istoriei, cu cât mai inextricabil se lăsase prinsă în mrejele unor succesive iluzii, naţiunea română se resimte azi grav. Cum oare să se poziţioneze faţă de propriul ei trecut? Ce a fost revoluţia? Dar nelustraţia? Dar mineriadele?

Dar demontarea, sub Dragnea, a statului de drept? Şi ce a fost dezastrul trupelor române de la Stalingrad? Dar prăbuşirea regimului Antonescu? O înfrângere catastrofală a românilor? Preambulul capitulării? Sau un capitol cheie din saga biruinţei asupra fascismului?

Întrebări similare îşi pun de ani şi decenii şi germanii, a căror ţară este primus inter pares în Europa, dar n-a găsit încă un răspuns incontestabil şi satisfăcător la propriile tribulaţii şi la nedumeririle urcând spre ea din propriul hău istoric.

Germania apuseană s-a văzut decisiv ajutată, după război, de americani. Îngăduinţa şi generozitatea SUA au ajutat-o să-şi adopte hotărârea cheie. Simţind în ceafă suflul sinistru al catastrofei naziste, iar în faţă oroarea incipientă a totalitarismului comunist, care înghiţise parte din trupul naţiunii, Germania federală s-a orientat cu naturaleţea lipsei de alternative către democraţia liberală. Hotărâtor, în context, s-a dovedit saltul peste propria umbră. Germania lui Adenauer şi-a procurat biletul de reinserţie în familia naţiunilor civilizate prin intermediul asumării propriului trecut.

În consecinţă, a încercat să repare ce mai era de reparat, în contextul în care nazismul transformase Europa într-un cimitir, iar victimele evreieşti ale Holocaustului tocmai luptau din răsputeri să-şi consolideze propriul stat, renăscut dintr-o cenuşă bimilenară. Stat economic şi tehnologic azi tot mai avansat, rămas democratic într-o regiune a despoţilor şi tiraniei, a urii şi agresivităţii, ai cărui 71 de ani de, aparent, miraculoasă independenţă s-au celebrat, ca un făcut, tot la 8 şi 9 mai 2019.  

Există oare ceva de învăţat din ultimele şapte, opt decenii? Ori din cei aproape 150 de ani de la independenţa României mici? Dacă istoria are o noimă e bine să privim realist realizările şi eşecurile Bătrânului Continent şi ale ţărilor şi naţiunilor refondate în acest timp şi, mai ales, după coşmarul abisal al celui de-al Doilea Război Mondial. Sigur, mulţi preferă să-şi pună ochelari de cal. Selectiva abordare entuziastă a summitului informal de la Sibiu ajută, în scopul vizualizării viitorului în roz.

Unii aplaudă motivaţional o întrunire care exaltă binefăcător unirea, democraţia şi drepturile civice. Dar în condiţiile triste ale actualităţii politice europene şi transatlantice, marcată de ruperea în două a vestului, summitul de la Sibiu nu pare mai mult decât o simplă mascaradă, un bal al măştilor şi al ipocriţilor numai bun să escamoteze adevăratele probleme majore ale României, ale Uniunii Europene pe care o conduce prin rotaţie şi ale lumii libere în genere.

Că România e prada cleptocraţiei, că alte state europene cochetează cu extremisme, că Europa îşi permite luxul sinucigaş al antidemocraţiei şi antiamericanismului se datorează, în bună măsură, îndepărtării naţiunilor ei de valori fondatoare. De principii eterne. De datoria memoriei. De bunul simţ etic, politic şi religios. De vechi aliaţi, precum SUA, fără de care n-ar fi existat nici eliberarea de nazism şi nici demolarea Zidului Berlinului şi transformarea comunistei Cortine de Fier în piesă de muzeu.

În condiţiile triste ale actualităţii politice europene şi transatlantice, marcată de ruperea în două a vestului, summitul de la Sibiu nu pare mai mult decât o simplă mascaradă.

La mijloc e, între altele, sminteala şi o orbire autodestructivă care, spre a-l parafraza pe Carl Schmitt, a încurcat fatal, în mintea popoarelor, distincţia dintre noţiunile esenţiale de prieten şi duşman.  

Relansarea Bătrânului Continent presupune remedierea acestor neajunsuri. Ar fi schimbări de macaz necesare, dar dificile. Luate la timp, ar presupune decizii mai puţin dureroase decât cele adoptate şi impuse cu jertfe de sânge întru izbăvirea de tiranii, precum cea otomană, în 1877, ori mântuirea şi mai grea de suplicii infernale, precum cele generate de regimurile totalitare.

Dar unde sunt cei care încă nu şi-au pierdut busola? Cine-şi mai păstrează nordul? Cine mai crede în Casandre? Şi cine pune umărul la reconstrucţie, nu la ideologizate declaraţii de intenţie?

Petre Iancu - Deutsche Welle