Walt Whitman, fără de care, astăzi, POEZIA LUMII ar fi fost o poezie urâtă, o poezie estropiată, este considerat părintele ”versului liber” ― formă poetică botezată aşa, ulterior, în Franţa, de Gustave Kahn şi abordată/dezvoltată de coloşi ca Mallarmé, Rimbaud etc. Jorge Luis Borges recomanda poeţilor tineri, aspiranţilor, să înceapă prin a scrie, pentru a-şi instrui mâna, poezie în formă clasică, ritmată şi rimată, susţinând că, pentru a trece direct la versul liber, trebuie să te numeşti Walt Whitman ― adică cel pe care noi, posteritatea, iată, îl sărbătorim, astăzi, şi care ne avertiza asupra faptului că: ”Pentru a avea un mare poet, trebuie să ai un public mare”, adică un public instruit, cunoscător, oameni cu antene estetice ascuţite, rafinate; public în care intră, fireşte, şi critici literari, teoreticieni, directóri estetici, scriitori etc.

Cred că un fir de iarbă…

Cred că un fir de iarbă nu e mai puţin lucru decât

munca pe care o depun călătorind stelele

Şi la fel de desăvârşiţi sunt o furnică şi un grăunte de

nisip şi oul unei ciocârlii.

Şi un buratec e o capodoperă dintre cele mai mari,

Şi murele pădurii ar putea să împodobească pridvoarele 

cerului,

Şi şurubul cel mai mărunt din palma mea înlocuieşte tot

mecanismul lumii,

Şi o vacă păscând cu cap aplecat e mai mândră ca orice 

statuie,

Şi un şoricel e o minune destul de mare ca să facă să se

cutremure sextilioane de necredincioşi.

(traducere de Ion Pillat)