Vizita muşchetarilor şi optimismul ministrului ucrainean al Apărării

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Reuniune la Kiev: de la stânga la dreapta - Mario Draghi, Olaf Scholz, Volodimir Zelenski, Emmanuel Macron, Klaus Iohannis
Reuniune la Kiev: de la stânga la dreapta - Mario Draghi, Olaf Scholz, Volodimir Zelenski, Emmanuel Macron, Klaus Iohannis

A fost realmente o vizită istorică? Ce înseamnă ”sprijinul necondiţionat pentru Ucraina”, afirmat de Mario Draghi la conferinţa comună de la Kiev cu Zelenski, Iohannis, Macron, Scholz?

Oleksii Reznikov e optimist. La CNN, ministrul ucrainean al Apărării a declarat că aliaţii occidentali ar fi înţeles ”acum că ideea de a nu provoca Rusia pentru a evita conflictul nu funcţionează” iar ”Rusia e considerată de NATO mai degrabă un adversar decât un partener strategic”.

Păi dacă abia acum ”au înţeles” evidenţa şi încă nu pricep că regimul putinist e de fapt un pericol mortal pentru întreaga lume liberă, nu doar ”principala ameninţare pentru NATO”, după cum s-a exprimat textual viteazul Reznikov, să ne ajute Cerul cu mila. Şi, mai ales: să ajute Ucraina şi de acum încolo.

Căci doar rezistenţa eroică a Ucrainei în faţa invaziei şi genocidului i-a adus pe liderii europeni la Kiev. Nu vitejia sau competenţa mai-marilor europeni.

Chestiuni cruciale

O întrebare cheie mi se pare a fi: de ce abia acum? De ce s-au dus abia acum la Kiev Scholz, Macron şi Draghi? De ce s-au moşmondit timp de aproape patru luni? Pentru ca Macron să poată da glas perlelor sale cu Rusia care ”n-ar trebui umilită” iar apoi să recidiveze la Kogălniceanu? Unde i-a învăţat pe români, vorba unui prieten, nu doar că ”Europa se teme de Rusia”, ci şi că ”Putin poate schimba geografia cum vrea şi aşa rămâne, că doar e geografie, care nu se schimbă” iar un ”război poate fi împiedicat după ce a început”, în vreme ce ”locuitorii unui imperiu sunt un popor…”? Nu?

Din alte motive? De ce Europa apuseană a lăsat luni de zile Ucraina cu o fracţiune de 10% (livrată de englezi, americani, polonezi, cehi şi slovaci) din arsenalul de care ar avea nevoie ca să împiedice Rusia să învingă în acest război de agresiune, terorist şi genocidar? Nu ştiu muşchetarii deplasaţi în patru la Kiev, la 16 iunie, ce hram poartă războiul colonialistului regim Putin într-o ţară supusă încă de pe acum nu doar ocupaţiei imperialiste, ci şi rusificării forţate? Şi, dacă ştiu, când au aflat?

Abia acum? De ce? Sau încă nu s-au dumirit cu adevărat şi pe deplin nici după vizita lor de la Irpin? Poate mai au nevoie, ca să se limpezească la cap şi să prindă curaj, de un pahar, două de vin? Oare ce anume le-a mai trebuit ca să aprobe Ucrainei statutul de ţară candidată la aderarea la UE? Vizita la Kiev pentru note bune în faţa propriului electorat înaintea scrutinului de balotaj francez?

Şi de ce nu reuşeşte vestul să asigure, la nevoie manu militari, exporturile de grâne din Ucraina, ca să combată pericolul existenţial crescând al unei foamete asasine în lume, care să ucidă sute de milioane de oameni?

O călătorie tardivă şi clivajul dintre promisiuni şi realităţi

Ar putea fi grotesc, dacă n-ar fi trist, deprimant şi tragic. Căci Rusia e încă, în prea multe privinţe, bine mersi. Încasează din Vest un miliard pe zi pentru exportul hidrocarburilor ei. Şi se cască o imensă prăpastie între masivul ajutor occidental din promisiuni şi din calculul hârtiei şi între ce parvine să-i ajute efectiv pe militarii Ucrainei care se sacrifică zilnic, cu zecile sau sutele, pe câmpul de bătaie.

Alt hău desparte consecinţele fireşti ale măcinării zilnice a trupelor ruse, de ocupaţie, care au vădite probleme în a-şi completa efectivele decimate, pe de o parte, şi situaţia cumplită a forţelor ucrainene apărând puţinul pe care-l mai controlează la Severodoneţk şi în regiunea Lugansk, pe de alta.

Dacă pe teren regimul Putin continuă să atace şi să ocupe 20 la sută din teritoriul ţării neprovocat agresate e ceva profund în neregulă cu ajutorul acordat victimei de lumea civilizată, în ciuda periodicelor reiterări americane, potrivit cărora ”am reafirmat angajamentul ca SUA vor fi alături de Ucraina în timp ce ea îşi apără democraţia şi susţin suveranitatea şi integritatea sa teritorială”.

Cum stăm. Şi ce ne interesează, după ce de vorbe ne-am săturat

Din două una. Ori se anunţă în Occident cai verzi pe pereţi în materie de ajutoare. Ori ele ar fi bune şi chiar sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvârşire pe ici pe colo prin punctele esenţiale când e nevoie de ele, astfel încât să schimbe realmente situaţia.

La Kiev, un Macron parcă spăşit a mai promis 6 obuziere suplimentare. Scholz a continuat să mintă fără jenă, afirmând că va face şi va drege ajutând militar, în vreme ce-a omis să indice adevărul: că acasă interzice industriei sale de armament – a patra din lume – să livreze tancurile pe care le-ar putea livra. Şi le-ar livra. Dar nu i se dă voie. Şi e chiar Scholz cel care nu îi dă voie.

Urmarea e că neajunsul la destinaţie al mult promiselor tancuri, al artileriei suplimentare, al rachetelor antinavale şi al sistemelor de apărare avansate dă armatei ruse şansa ca, bătută măr într-o primă fază, să pară că renaşte din cenuşă ca pasărea Phoenix, spre a cotropi noi şi noi teritorii. Ceea ce erodează vizibil moralul apărătorilor, defectând arma secretă, magică, a Ucrainei, în primele luni de război.

N-ar mai trebui deci să intereseze pe nimeni ce promit cancelarul sau preşedintele Biden liderului ucrainean (mai nou, între altele, din SUA: ”un miliard de dolari în asistenţă de securitate cu tot cu artilerie suplimentară si arme pentru apărarea de coastă, ca şi muniţie pentru artilerie”), ci doar ce ajunge efectiv pe front şi modul în care Vestul se descurcă, realiter, spre a susţine şi armata, şi moralul ţării atacate.

Căci de fapte, numai de fapte duce lipsă mult trâmbiţata ajutorare a Ucrainei. Nu de vizite simandicoase, dar tardive. Ori de vorbe involuntar hazoase. Ori meşteşugite. Ca ale lui Iohannis, la Kiev, vorbind patetic despre ”un viitor ucrainean”, imposibil de garantat, în realitate, fără arme. Pe care România nu le dă. Sau ale lui Macron, afirmând că va face dimpreună cu Europa ce nici Franţa şi nici Europa n-au făcut până acum în contra ”barbarelor” atacuri ale Rusiei, deplânse din vârful buzelor, pe gratis, la Kiev, de şeful de la Elysee.

Reacţia cardinalului Richelieu

Cât despre declaraţiile Rusiei, în reacţie la călătoria ”muşchetarilor” la Kiev, ele par mai edificatoare decât toate discursurile-fluviu rostite în viaţa lui de preşedintele Putin. Sau de idolul său, Stalin. Sau de modelul tiranului în viaţa de zi cu zi şi în războaiele de agresiune, Hitler.

Moscova s-a arătat clar deranjată mai ales de o chestiune: de exportul de arme în Ucraina. A reacţionat deci la promisiunea lor, afirmând că ar fi ”inutile”. Astfel, ripostând vizitei la Kiev a terţetului Scholz, Macron şi Draghi, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Peskov, a declarat, potrivit Reuters, că „ne-am dori ca liderii Franţei, Germaniei şi Italiei (…) să nu discute doar livrări de arme pentru Ucraina, ci (sic!) mai degrabă să-l împingă pe Zelenski să privească starea de lucruri realist”.

Ceea ce, în limbajul Kremlinului, menit să dea impresia împăciuitoriştilor din Vest că Rusia ar dori tratative, nu înseamnă ca preşedintele Ucrainei să accepte negocieri cu Moscova, ci să capituleze. În rest, potrivit exprimărilor lui cam confuze şi vag agramate, proprii şi multor altor dregători ai lui Putin, Peskov (care pe Iohannis, altfel decât s-a afirmat în presa românească, l-a ignorat) e de părere că a ”pompa arme în Ucraina” ar fi, chipurile, ”inutil” şi ar ”face rău acestei ţări”.

Realitatea e la antipod. Realitatea e că nu se poate negocia cu o Rusie care a probat în repetate rânduri că nu înţelege să respecte decât forţa. Şi că nu onorează nici un acord sau tratat. Realitatea e că semnalul de susţinere militaro-economică (şi de unitate europeană) lansat de Scholz, Macron, Draghi şi Iohannis în capitala Ucrainei i-a iritat serios pe agresori. Dovada?

Insultele proferate de ”Joker”. Fostul preşedinte al Rusiei, Medvedev, şi-a bătut joc de interlocutorii şefului său, Putin, cu care Macron a afirmat că a stat de vorbă (de curând) mai bine de 100 de ore.

Actualul vice-şef al Consiliului de Securitate al imperiului colonialist al lui Putin nu s-a mulţumit să-şi manifeste zilele trecute dorinţa exterminării ucrainenilor (pe care a spus că ”îi urăşte”). Mai nou, potrivit lui Joker alias Medvedev, Macron ar fi ”mâncător de broaşte”, Scholz consumator ”de cârnaţi”, (textual: de lebărvurst) iar Draghi ”macaronar” (textual: amator de spaghete).

Iohannis-ratează-tot şi o Europă încă inadecvată

Pentru români ar putea părea puţin îngrijorător că Iohannis a fost ignorat de Peskov. Şi că a scăpat de porecla de mămăligar. Ba s-a văzut scutit şi de cea de fan al găluştelor cu prune săseşti. Poate că Medvedev l-a încadrat sumar pe schiorul golfist la grupa iubitorilor de lebărvurst. Sau poate l-a considerat un cleptocrat de-al lui şi s-a gândit să-l ia puţin sub aripa sa protectoare, disociindu-l retoric de omologii atacaţi.

Realitatea este că preşedintele României a făcut bine că s-a deplasat la Kiev, decizie pentru care e de elogiat.

În fapt, hotărârea a luat-o probabil motorul franco-german al Europei. Scholz şi Macron l-au vrut pe Iohannis cu ei, pentru că au fost acuzaţi de scindarea Bătrânului Continent, pe care l-au reîmpărţit între vestul continentului pe de o parte, şi răsăriteni ca polonezii, cehii, slovacii şi balticii împreună cu englezii, pe de alta.

Iohannis, ca lider al României, a spart frontul unit, anglo-răsăritean, ajutând la proiecţia unei Europe imaginare, integrate sub flamură franco-germană, un continent care, de fapt, a încetat să existe din cauza erorilor grave ale Berlinului şi Parisului în politica lor faţă de Rusia fascistă a lui Putin.

În rest, Iohannis a mai ratat o şansă. Nu aceea, dubioasă, de a se fotografia în tren alături de liderii apuseni, ci de a-l vizita pe Zelenski la timp, împreună cu omologii săi baltici, slovac şi polonez.

Apoi, de a le explica românilor războiul şi cauzele lui aşa cum sunt, nu cum le zugrăveşte Moscova, astfel încât la cel mai recent sondaj al European Council on Foreign Relations, România să nu fie, culmea, codaşă la susţinerea Ucrainei şi cu un segment minoritar, dar fruntaş, alături de italieni, în Europa, în a susţine cea mai aberantă teză a propagandei ruse. Că de vină pentru război nu-s ruşii.

Una peste alta, e rău că liderii europeni au ajuns bătaia de joc a unui scelerat complexat din trupa de lachei a lui Putin, pe care l-au curtat, vai, intens. La fel, e alarmant că vor trebui abia de acum încolo să demonstreze că sunt bărbaţi, iar nu cârlige de rufe, după ce şi-au umilit grav naţiunile şi continentul, depunând eforturi demne de o cauză mai bună ca să menajeze genocidarul regim rus.

E rău şi că Uniunea Europeană a mai hamletizat, ridicol, până în ultima clipă în chestiunea aderării Ucrainei la o Comunitate, ale cărei valori şi principii de drept ucrainenii le apără net mai eficient decât prea mulţi vest-europeni.

Şi e inexplicabil că Ucraina nu dispune încă de un scut de apărare antirachetă, de tancuri germane Marder şi Leopard, de obuziere suficiente, de lansatoare multiple de rachete Himars în număr rezonabil. E inexplicabil, intolerabil, etic nejustificabil. Pentru Ucraina, ai cărei cetăţeni mor cu zile sub obuzele, rachetele şi bombele cu fragmentaţie ruseşti e înfiorător. Pentru vest e înjositor. Pentru tirani, stimulator. Iar pentru est şi pentru toate naţiunile iubitoare de libertate şi de pace, sinistru. Şi potenţial mortal.

Pe scurt, Oleksii Reznikov n-are, încă, motive de optimism. Le va avea cu adevărat abia când Europa va dovedi că a înţeles realmente că Rusia trebuie înfrântă şi a trecut la acţiune ca s-o biruiască. Le va avea abia când Ucraina va începe să strângă de bojoci armata rusă, astfel încât să-i ia aerul regimului Putin, care să nu mai aibă cu ce se apăra de furia populară din agresivul imperiu colonialist şi terorist al tiranului.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite