„Vivre ensemble“ la Paris, după atentate

Acea familie de francezi musulmani care trăiau, munceau onest, plăteau impozite în Franţa, vorbeau franceză, se referea la francezi cu apelativul „ei”. Frapant nu e atît faptul că discursul lor era critic, ci că nu se includeau printre „francezi”. A evoca azi „le vivre ensemble” înseamnă a desemna frica de eşecul trăitului împreună. O analiză.

Cartea cea mai vîndută în Franţa, imediat după atentatele din ianuarie 2015, de la redacţia Charlie Hebdo şi de la magazinul Hyper Cacher, a fost „Traité sur la tolérance”, eseu filozofic publicat de Voltaire în 1763. După masacrele islamiştilor din 13 noiembrie 2015, care a făcut 130 de morţi şi 350 de răniţi în capitala Franţei, un alt titlu se vinde ca pîinea caldă: „Paris est une fête” de Ernest Hemingway, un fel autobiografie, publicată postum, despre anii de fericire nebună, petrecuţi de scriitor în Cartierul latin. Ca să nu se prăbuşească în faţa barbariei, francezii au căutat un sprijin şi, în mod reflex, au dat de cărţi. Unde, dar, există pe lumea aceasta o carte capabilă să ne explice în acest moment cum să (mai) trăim împreună.

Noi şi ei

Cu vreo cinci ani în urmă m-am mutat dintr-o localitate în alta, în regiunea pariziană. Pentru mutatul propriu-zis, am angajat o mică societate specializată: cineva vine, evaluează volumul lucrurilor de transportat, îţi dau cutii de carton ca să-ţi împachetezi viaţa şi apoi îmbarcă totul într-un camion, pentru a-ţi descărca agoniseala la noua adresă. Au fost rapizi, profesionişti, politicoşi. O afacere de familie, tatăl şi cei doi băieţi ai săi de peste 20 de ani, francezi musulmani. Din discuţiile cu ei mi-a rămas în minte un detaliu de care mi-am adus aminte zilele astea, în devălmăşia de stupoare, frică, furie şi neînţelegere, care a urmat atentatelor teroriştilor islamici de vineri 13 noiembrie 2015, de la Paris. Acea familie de francezi musulmani care trăiau, munceau onest, plăteau impozite în Franţa, vorbeau franceză, se refereau la francezi cu apelativul „ei”. Frapant nu e atît faptul că discursul lor era critic, ci că nu se includeau printre „francezi”. De mirare nu e dispreţul pe care îl afişau observînd că ei nu au aceleaşi valori familiale ca noi („din moment ce ei nu văd nicio problemă în a-şi lăsa părinţii în case de bătrîni, ceea ce la noi nu se întîmplă”), de mirare e însă faptul că li se părea foarte legitim să afişeze acest sentiment de respingere a valorilor celuilalt, în patria unde au ales să trăiască şi unde aceste valori – detestabile sau nu – preexistau.

Anecdotic, episodul are corespondenţe simetrice în replierea francezilor „autohtoni”, care-şi dezvoltă tot felul de bariere de protecţie pentru a împiedica mixitatea socială propovăduită de discursul politic corect. Coafeza din cartierul meu mi-a povestit că una din cliente s-a jurat că nu va mai cumpăra pîine de la brutăria din faţă, din moment ce au angajat o tînără de culoare. La fel, avînd „neşansa” de a locui într-un cartier popular, respectiv cu o populaţie de diverse origini, mama unui băieţel de zece ani mi-a povestit incredibila sa odisee cu scopul de a-şi scoate copilul din mediul şcolii publice: a depus dosare simultan la  mai multe şcoli private, care practică adevărate şedinţe dure de casting , pentru a-şi recruta elevii. De mirare nu e atît impulsul de a vrea cu orice preţ cea mai bună educaţie pentru copilul tău, de mirare rămîne însă convingerea că mixitatea e de vină pentru eşecul şcolar şi pentru dezastrul din sistemul de educaţie al Franţei.  

Europa, la limită

De cîţiva ani toată lumea vorbeşte, în Franţa, de „vivre ensemble”. Cînd un concept face repede carieră, realitatea pe care îl acoperă e, probabil într-un grad foarte înalt, problematică. „A trăi împreună” e pe toate buzele, de la politicieni la filozofi, de la jurnalişti la tot felul de militanţi în diverse asociaţii. „A trăi împreună” e însă o crispare în cotidianul şcolilor şi, cred, în cotidianul familiilor, oricare le-ar fi originea.

A evoca azi „le vivre ensemble” înseamnă pînă la urmă a desemna frica de eşecul trăitului împreună.   

Masacrele islamiste au stîrnit scurtături de genul „a primi refugiaţi înseamnă a primi terorişti” sau sofisme precum „nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar toţi teroriştii sunt musulmani”. Cu evidenţa lor orbitoare, ele nu explică mare lucru. De ce n-ar fi la fel de periculoase şi la fel de grave ambele aspecte, faptul că printre teroriştii islamişti care au comis barbaria de la Paris pe 13 noiembrie, se aflau infiltraţi veniţi odată cu refugiaţii, şi respectiv faptul că între terorişti erau şi francezi născuţi şi şcoliţi în Franţa? Ambele arată falii, greşeli şi neputinţe ale nobilului „a trăi împreună”.

Primul aspect arată cu degetul limitele Europei, ca sistem administrativ de ţări care şi-au propus „să trăiască împreună”. Tot ce a reuşit, cu brio, UE este să fie o piaţă de desfacere. În niciun moment, după atentate repetate, în Spania, în Anglia sau în Franţa, după ameninţări grave de atac terorist, UE n-a pus, de exemplu, bazele unei Agenţii europene de informaţii: teroriştii se plimbă nestingheriţi dintr-o ţară europeană în alta, dar informaţiile care-i privesc rămîn ...naţionale.

Al doilea aspect, cel al tinerilor francezi care se radicalizează, pleacă să se antreneze în Siria şi se întorc apoi în Europa, în Franţa, pentru a face jihadul, e cît se poate de complex. N-am să insist asupra motivaţiilor din istoria recentă – frustrări acumulate în urma politicii postcolonialiste a Franţei –, dar am să mă opresc asupra eşecului de a transmite propriilor cetăţeni nişte valori care au făcut sau fac identitatea şi măreţia Franţei.

Franţa laică spune, în esenţă, următorul lucru: dacă şi eu şi tu suntem francezi, asta înseamnă că, în spaţiul public, nu ne putem ruga împreună - e un domeniu privat –, dar putem scrie, citi, gîndi împreună. Putem dezbate şi ne putem certa, putem să nu fim de acord şi putem contraargumenta, putem fiecare crede în alte lucruri, dar nu putem, în numele credinţelor noastre sau al convingerilor noastre să ne anihilăm unul pe altul. Fanatismul religios era ţinta lui Voltaire, cînd denunţa cu patos stilistic „această boală a spiritului, contagioasă ca variola” :

« Ce poţi răspunde unui om care îţi spune că preferă să asculte de Dumnezeu şi nu de oameni şi că e sigur că, tăindu-ţi gîtul, merită paradisul? » (Le Tombeau du fanatisme).

Franţa a făcut de sute de ani pariul şolii şi a făcut pariul culturii, ca spaţii de întîlnire şi de libertate absolută. Franţa a făcut pariul transmisiunii, al educaţiei. Franţa spune următorul lucru: ne putem întîlni, ca francezi, pentru că avem un teren spiritual comun, o moştenire culturală comună, o limbă, un mod de a gîndi şi o literatură franceză, la care fiecare putem aduce contribuţii. Cu condiţia ca şcoala să nu abdice de la ceea ce Hannah Arendt numea „a-i învăţa pe copii”: a-i integra, pe aceşti noi veniţi pe lume, într-o lume mai veche decît ei. Filozoful Alain Finkielkraut, autor al unui eseu celebru, „L’Identité malheureuse” (Stock,2013), vede aici cea mai mare abdicare a Franţei postcoloniale şi multiculturale, şi anume eşecul integrării, al transmiterii, prin şcoală, a sentimentului de aparteneţă la o moştenire care conferă identitate:

„Paşaportul nu este în el însuşi un creator de identitate.(...) Dacă ajungem să confundăm gazda şi invitatul, pe cel care primeşte şi pe el care este primit, atunci Franţa nu mai este decît un aeroport sau o sală a paşilor pierduţi (...).Pentru mine, a fi francez, nu înseamnă să fii o componentă a diversităţii franceze. Franţa, în mine, nu sunt eu, ci Racine.” (Le Point, 10 octobre 2013).

Pariul spiritului, nu al spiritualităţii

Franţa a făcut, prin urmare, pariul spiritului, nu al spiritualităţii. Franţa n-a făcut pariul cărţii sfinte, Franţa a făcut pariul cărţii.  

În Franţa trăiesc în jur de 7 milioane de musulmani. O comunitate imensă - cea mai importantă în comparaţie cu celelalte ţări europene - care are o dublă cultură şi o dublă limbă: prin cultura de origine e vorba, desigur, şi de alte arii lingvistice, dar, în marea lor majoritate, sunt vorbitori de arabă şi de franceză. Propun acum un studiu de caz, într-un domeniu aparent de nişă. Ce oferă Franţa cărţilor, a culturii scrise, acestui public, prin intermediul politicilor şi pieţei editoriale? Cîteva cifre astronomice şi un mare ...vid.

În 2014, Biblioteca Naţională a Franţei a primit, în depozitul său legal, nu mai puţin de 80.255 de cărţi. 18% sunt traduceri, iar între traduceri mai mult de jumătate sunt din engleză. Un studiu din 2012, realizat de un traducător şi profesor de la universitatea din Aix-Marseille, arată că ceea ce se traduce din limba arabă în franceză (sau în alte limbi din spaţiul european) reprezintă mai puţin de 1% din volumul general de traduceri. Mai mult, în acest mai puţin 1% nu se regăsesc decît cîteva titluri de literatură contemporană, şi deloc eseuri sau ştiinţe umane din spaţiul arabofon. În Franţa, literatura pentru copii şi tineri are o piaţă extrem de dezvoltată, iar traducerile reprezintă 26% din volumul cărţilor publicate pentru acest segment de public, într-un an. Specialiştii spun de asemenea că “ideologia” din spatele practicii de traducere de literatură pentru copii promovează atenuarea diferenţelor culturale, universul cărţii de origine trebuie transpus în universul limbii şi culturii de primire. Copiii nu-şi dau seama că sunt « traduceri », reperele de dialog cu alt univers sunt ocultate. Pe acest fond, pe piaţa de carte franceză şi în practica intelectuală a schimbului de idei, de cunoştinţe, de imaginaţie etc - care se vor şi sunt instrumente de excelenţă ale Franţei de astăzi de la vîrstele cele mai mici - posibilitatea dialogului între universul cultural francez şi universul cultural arab este practic egală cu zero. În ce sens acest dezechilibru din oferta editorială a traducerilor poate avea relevanţă în discuţia despre cazurile de tineri musulmani francezi, care, născuţi şi şcoliţi în Franţa, ajung să aleagă calea radicalizării islamiste? Fără naivitatea de a crede că e o legătură directă de tip cauză –efect, găsesc răspunsul în politica editorială a unei mici şi curajoase edituri franceze de la Marseille. O picătură într-un ocean, minuscula editură « Le Port a jauni » nu numai că publică traduceri din literatura arabă pentru copii în franceză, dar e convinsă şi de necesitatea de a urgenta producerea de ediţii bilingve :

«Alegerea de a face ediţii bilingve e o manieră de a face să se întîlnească două limbi şi două culturi diferite şi de a propune copiilor altceva decît texte religioase care reprezintă esenţialul producţiei scrise în limba arabă în Franţa.» (Valeria Gonzales, Monde du livre, 25 mai 2015).

Pînă la urmă „a trăi împreună“ ţine de exacerbarea unor raporturi. Cum ne raportăm la carte, fie ea sfîntă, sau nu, poate fi un indicator de „barbarie“. Dacă omenirea va păşi într-o civilizaţie post-teroristă înainte de a se autodistruge, va fi în primul rînd pentru că musulmanii vor fi reuşit să revoluţioneze modul actual de a se raporta la cartea lor sfîntă. Iar occidentalii – între cei mîndri de a fi laici - vor trebui să găsească, la rîndul lor, un text cu mult mai puternic decît pînă acum, de pus pe paginile albe, nescrise încă, ale lui „vivre ensemble”.

Articol publicat  în Cronica veche, nr 11-12, noiembrie-decembrie 2015