Viitorul şef al NATO: Cu câte femei se bate Iohannis

Jens Stoltenberg şi Klaus Iohannis la baza aeriană Mihail Kogălniceanu în februarie 2022

Viitorul secretar general al NATO trebuie să fie cineva plin de energie, care să poată alerga dintr-o parte în alta fără să piardă esenţa drumurilor, cineva care are deja în minte harta lumii, dispus să înveţe.

Cineva care şi-a demonstrat calităţile de lider în ţara lui, cu poziţii ferme faţă de Rusia şi China şi care este un democrat per se. Klaus Iohannis nu se prea potriveşte în acest model, dar există câteva politiciene din ţările baltice care îl eclipsează cu uşurinţă.

Aripa militară a Alianţei Nord-Atlantice este condusă mereu de un general american, dar partea politică este lăsată în seama unui european, care are exerciţiul puterii, nu are vulnerabilităţi şi poate aduce un plus de imagine NATO prin prestanţă, cultură şi spontaneitate echilibrată.

Mandatul actualului secretar general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, 63 de ani, a fost extins cu un an, până în septembrie 2023, pentru continuitate şi respectarea principiului că nu se schimbă liderul pe timp de război.

În jurul secretarului general al NATO sunt o serie de experţi de diferite feluri, militari, specialişti în relaţii internaţionale, în comunicare, care îl asistă pe liderul Alianţei şi îl ajută să formuleze poziţii, să respecte protocol, să nu se abată de la documentele care stabilesc traiectoria şi obiectivele celei mai mari alianţe defensive din lume, dar liderul Alianţei trasează traiectorii importante.

Procesul de nominalizare a viitorului şef NATO e complicat şi opac: o candidatură fără susţinerea preşedintelui american şi a marilor puteri europene  e inutilă. Uniunea Europeană, de pildă, vrea să-şi impună punctul de vedere, după ce Stoltenberg, venit din afara UE, nu a mers mereu pe linia trasată de Paris şi Berlin.

Spre deosebire de suspansul alegerii unui nou Papă, în cazul nominalizării unui nou şef al NATO nu există o regulă clară şi totul se negociază între cei puternici. Washingtonul, care este şi principalul susţinător financiar al Alianţei are, însă, ultimul cuvânt.

Mai este un an până la plecarea lui Stoltenberg, dar agitaţia a început mai demult. Pe lista care circulă încă de acum un an şi despre care a scris şi DW au rămas câteva femei care şi-au dovedit calităţile, plus preşedintele român Klaus Iohannis şi premierul olandez Mark Rutte.

Fosta preşedintă a Lituaniei, Dalia Grybauskaitė, printre favoriţii pentru şefia NATO

Potrivit diferitelor surse diplomatice, printre favorite se află Dalia Grybauskaitė, 65 de ani, fosta preşedintă a Lituaniei între 2009 şi 2019, cu o poziţie de neclintit faţă de Rusia. De altfel, ea e prima care a numit Rusia un stat terorist, încă din 2014, după anexarea Crimeei. Urmează prim-ministra estoniană, Kaja Kallas, 45 de ani, care a făcut din ţara ei cea mai mare donatoare pentru cauza Ucrainei, dacă raportăm banii investiţi în războiul anti-rus la Produsul Intern Brut al micii republici baltice. Kaja Kallas vine dintr-o familie cu tradiţii politice, tatăl ei a fost prim-ministru iar în perioada sovietică mama ei împreună cu bunica şi străbunica ei au fost deportate în Siberia. Fosta preşedintă din Estonia, Kersti Kaljulaid, 52 de ani se află şi ea printre favoriţi. A rămas şi fosta preşedintă croată, Kolinda Grabar-Kitarović, 54 de ani, foarte apropiată de familiile conservatoare din UE şi SUA. 

Potrivit unor surse diplomatice, Marea Britanie şi-ar dori fotoliul de secretar general al NATO, dar mai multe state mari din UE se opun, mai ales că Londra a numit până acum trei din cei 13 secretari generali ai NATO.  Fosta prim-ministră Theresa May s-ar califica pentru funcţie şi ar avea avantajul că este femeie, dat fiind că Alianţa ar vrea să-şi demonstreze adecvarea, modernitatea şi deschiderea, inclusiv în acest fel.

Războiul din Ucraina ar putea propulsa la vârful NATO pentru prima dată un lider din statele foste comuniste, care se află acum în prima linie a susţinerii Kievului în lupta cu Rusia. Polonia şi România, cele mai mari şi mai loiale Washingtonului, ar putea avea, în această logică, prima şansă. Ambele au însă propriile probleme cu statul de drept. Varşovia a intrat cu bocancii în justiţie şi a afectat grav drepturile femeilor, anulând posibilitatea avortului, în schimb a investit mult în apărare, a cumpărat arme sofisticate şi s-a arătat dispusă să asigure costurile unei baze americane permanente. Totuşi, Alianţa prin Tratatul său fondator mizează pe principiile democratice iar nerespectarea lor slăbeşte NATO.

În România, Klaus Iohannis şi-a păstrat retorica democrată, dar a renunţat la un guvern reformist în favoarea unei coaliţii stagnante cu social-democraţii. Primul efect al acestei mişcări este agresiunea împotriva magistraţilor independenţi, amestecul politicii în justiţie, pe scurt menţinerea contrareformei statului de drept.

Apoi, preşedintele a schimbat doi premieri, aducând în fruntea statului un fost general, care încearcă să conducă nu doar guvernul, ci şi justiţia ca şi cum ar fi pe front. Klaus Iohannis are prestanţă, dar francheţea lui rudimentară, absenţele lungi din spaţiul public, vacanţele numeroase, neimplicarea în realitatea imediată îl fac nepotrivit pentru o funcţie în care e nevoie să fii permanent pe fază. E din ce în ce mai neclar dacă preşedintele Iohannis este cu adevărat un democrat, fiindcă apără mai mult de faţadă principiile statului de drept, în vreme ce justiţia din România a devenit nefuncţională iar presa e acaparată şi aservită într-o proporţie covârşitoare intereselor politice.

Ar fi, poate, preferabilă o femeie puternică, ridicată prin forţe proprii, care are o viziune clară asupra politicii internaţionale. Cărţile nu sunt definitiv făcute şi totul se poate schimba în funcţie de restrângerea sau extinderea războiului din Ucraina.

Sabina Fati - Deutsche Welle