VIDEO REPORTAJ Roszke: „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România“

În timp ce autorităţile din Ungaria au decretat stare de urgenţă la graniţa cu Serbia, închizând cele mai importante puncte de trecere a frontierei, sârbii se confruntă cu începutul unei adevărate crize umanitare. Am stat de vorbă cu cei adunaţi aici şi am încercat să aflu de ce e mai bine să aştepţi zile întregi în faţa unui gard de sârmă ghimpată decât să mergi în România.

UPDATE 18.00:  Violentele au izbucnit în jurul orei 16.30 (17.30 ora României), în momentul în care un grup de migranţi aflaţi în apropierea gardului ce separă cele două frontiere a început să arunce cu sticle de apă şi pietre spre cordonul de poliţişti aflaţi pe partea ungară. Autorităţile maghiare au răspuns prompt cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă. Majoritatea celor aflaţi în vecinătatea gardului au fost afectaţi de gazele lacrimogene, mai mulţi civili necesitând asistenţă medicală. Protestele continuă. Momentan, forţele de ordin au adus întăriri, inclusiv suport aerian cu două elicoptere.Proteste violente în Horgos, la graniţa cu Ungaria. Migranţii au fost îndepărtaţi cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă 

Drumul care leagă Serbia de Ungaria prin punctul de trecere a frontierei Roszke-Horgos arată ca o adevărată tabără de refugiaţi. Încă de la anunţul oficial de luni cu privire la închiderea graniţei, sute de persoane au început să campeze în jurul porţilor de fier acum ferecate şi bine păzite de autorităţile maghiare. Primii sosiţi şi-au pus cortul sau pătura chiar lângă gardul de sârmă ghimpată, în vârful bocancilor poliţiştilor de frontieră maghiari. Valul de refugiaţi a continuat în cursul nopţii de marţi şi în dimineaţa zilei de miercuri, într-un ritm constant. La ora scrierii acestor rânduri, circa 2.000 de persoane aşteptau la acest punct de frontieră ca autorităţie să deschidă porţile sau să găsească o soluţie pentru cei care doresc să-şi continue drumul spre Europa prin Ungaria.

„De ce nu ne amprentează odată”? 

Forfota a început încă de la primele ore ale dimineţii. În timp ce unii abia soseau, alţii plecau în grabă, în căutarea unei alte „portiţe” spre Europa. Un lucru îl au în comun cu toţii - incertitudinea ce predomină în rândurile celor care se îmbulzesc la graniţa cu Ungaria în aceste zile. Nimeni nu le explică ce se va întâmpla mai departe. Doar autorităţile maghiare, din când în când, fac un minumum de efort şi aduc un negociator care le explică de ce gardul e închis, dar nu şi ce se va întâmpla cu ei, cei adunaţi chiorchine în jurul porţii de fier şi a gardului de sârmă ghimpată. Pe partea sârbă, poliţiştii se mulţumesc să patruleze din când în când, într-o maşină desprinsă parcă din filmele cu miliţieni sovietici, fără însă a oferi nicio explicaţie cu privire la situaţia disperată a celor nevoiţi să se oprească din drumul lor într-o ţară care încă încearcă să-şi revină din propriul conflict armat. 

Pe partea maghiară, punctul de trecere a frontiere e pustiu. Foto: Mircea Barbu

În timp ce pe partea maghiară graniţa este închisă, în Serbia, oamenii agăţaţi de gardul de sârmă ghimpată sunt atât de aproape de poliţiştii maghiari încât pot să-i privească în ochi şi chiar să-i intrebe de ce schimbarea bruscă de atitudine a guvernului de la Budapesta. Un tânăr, vizibil extenuat de călătoria lungă, agonizează lângă gard şi, cu ultimele puteri, într-o engleză aproximativă, întreabă retoric „cu ce a greşit ca să fie tratat aşa?”. Nu primeşte nicun răspuns, evident. Nimeni nu ştie să-i răspundă. Nici măcar forurile cele mai înalte ale Parlamentului european, care în aceste zile se dau de ceasul morţii nu numai ca să găsească o soluţie la criza umanitară ce cuprinde Europa, dar şi la ideea de Europa în sine. 

„Germania- tărâmul făgăduinţei”

Pentru cei mai mulţi, Germania reprezintă o alegere firească, având rude sau prieteni care au ajuns deja acolo. În acelaşi timp, pentru o bună parte dintre cei aflaţi în aceste zile în taberele improvizate din buza Europei, alegerea este una mai degrabă bazată pe informaţii „din auzite” şi duşul rece pe care îl reprezintă întâlnirea cu reprezentanţii statelor est-europene, în special forţele de ordine din Macedonia, Serbia şi Ungaria. Întrebaţi de ce doresc să meargă în Germania, câţiva tineri îmi arată spre gardul de sârmă ghimpată. „Dacă acum ne tratează ca pe nişte animale, cum crezi că vai fi pe viitor? Cel puţin Merkel a spus că ne primeşte pe noi, sirienii.”

Totul se reduce la „ce-a zis Merkel”, al cărei nume a fost scandat de mai multe ori în cursul zilei de marţi la intrarea în Ungaria. Puţini sunt cei care ştiu că poziţia Germaniei s-a mai „nuanţat” puţin de când au pornit ei în căutarea libertăţii şi a refugiului din calea războiului. Cei care ştiu, printre care şi o femeie kurdă din Kobane, susţin că Germania le oferă o şansă copiilor să crească într-o ţară unde îşi pot clădi un viitor. „Germania a mai primit kurzi şi nu au fost probleme. Noi vrem să muncim, nu să stăm cu anii prin tabere de refugiaţi”, susţine aceasta, în timp ce în jurul său, „no man's land-ul” - aşa cum este cunoscută zona de frontieră dintre Serbia şi Ungaria- se umple de la o oră la alta cu oameni epuizaţi de calvarul drumului până aici. 

În Serbia, aceeaşi frontieră e asaltată de mii de oameni, în căutarea unei „portiţe" spre Europa 

„România? Glumeşti, nu?”

Anunţul că România va primi refugiaţi pare să nu-i fi impresionat prea mult pe refugiaţii şi migranţii aflaţi acum la o aruncătură de băţ de graniţele ţării noastre. Pentru cei mai mulţi, România sună ca Germania ( „Allemania? Ah, Ro-mania!”, întreabă patru din cinci, atunci când le spui de unde eşti). Şi măcar de-ar fi aşa, o confuzie doar de nume şi nimic mai mult. Dar când se dezmeticesc, poţi să citeşti dezamăgirea pe feţele lor. N-au auzit prea multe despre ţara noastră. Nu prea ştiu mare lucru de miile de doctori arabi şcoliţi pe vremea lui Ceauşescu în universităţile româneşti şi nici nu par impresionaţi de poveştile cu ingineri români care le-au construit sondele de petrol în Irak şi Siria. 

Sunt mai degrabă preocupaţi de un „real politik” care separă Germania de restul Europei. Cu excepţia altor câteva ţări - Norvegia, Suedia şi Danemarca - opţiunea e una foarte clară: Germania sau nimic. Dar dincolo de o încăpăţânare aparent greu de înţeles, Europa de Est i-a întâmpinat pe refugiaţi şi imigranţi cu gaze lacrimogene (Macedonia), mită sau amenzi usturătoare pentru cei neînregistraţi (Serbia), un gard de sârmă ghimpată (Ungaria) şi, nu în ultimul rând, o strângere de mână şi un zâmbet rece din partea României, care e dispusă să accepte echivalentul a puţin peste jumătate din cei care au sosit al Roszke doar în ultimele 48 de ore. 

Sute de oameni sosesc în fiecare oră la Roszke, graniţa devenind o adevărată tabără pentru refugiaţi

„Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când îl întreb de preferă să stea aici când poate sâ ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri de locul unde ne aflăm. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, încearcă să-mi explice alegerea tânărul, care a fost nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani, care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. Încerc să aflu mai multe despre motivaţiile acestei alegeri şi îi spun că, spre deosebire de un imigrant, refugiatul nu prea poate să aleagă ţara unde să se refugieze, atâta timp cât siguranţa personală şi asistenţa umanitară de urgenţă îi sunt asigurate şi într-o altă parte decât alegerea sa iniţială. „Cei mai mulţi afgani merg în Germania pentru că au rude, deci pot să comunice mai uşor. (...) Dar şi aspectul economic e important. La un moment dat, aceştia vor trebui să înveţe, să muncească, să se integreze, nu?", explică Yasin. Prietenii săi îi întăresc afirmaţile şi pun punctul pe i: „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România." 

Yasin (29 de ani), profesor de engleză din Afganistan 

Conversaţia noastră e întreruptă de vestea că Serbia pune la dispoziţie autobuze pentru cei care doresc să plece mai departe spre Croaţia. Mulţi stau şi contemplează ideea, în timp ce alţii caută repede pe hartă drumuri de acolo spre inima Europei. Din nou, părerile sunt împărţite şi deciziile sunt luate de fiecare familie în parte. Cert e că din ce în ce mai mulţi oameni se pregătesc să înnopteze pentru a treia seară consecutivă sub cerul liber, în „no man's land”. Poate ziua de mâine le va aduce opţiuni mai bune decât România sau Croaţia, însă, pentru moment, fâşia de pământ de la graniţa cu Ungaria le e casă şi adăpost miilor de suflete aflate în căutarea unei vieţi mai sigure şi mai bune decât ce-au lăsat în spate.