VIDEO Dinu Patriciu: „Leul n-are legătură cu economia reală”

VIDEO Dinu Patriciu: „Leul n-are legătură cu economia reală”

VIDEO Dinu Patriciu: „Leul n-are legătură cu economia reală”

Omul de afaceri crede că ar trebui, cât mai repede, să fixăm cursul faţă de euro pe baza sistemului consiliului monetar. Cel mai bogat dintre români a acceptat cu greu să se aşeze „La


Omul de afaceri crede că ar trebui, cât mai repede, să fixăm cursul faţă de euro pe baza sistemului consiliului monetar.

Cel mai bogat dintre români a acceptat cu greu să se aşeze „La masa Adevărului”. Reţinerea sa de a sta de vorbă cu jurnaliştii trustului de presă în care investeşte a avut o singură cauză: să nu se interpreteze că şi-ar fi aranjat apariţia în ziar. În mod sigur nu va scăpa de aceste suspiciuni, însă la fel de sigur este că multora le va da de gândit prin viziunea sa asupra modului în care putem ieşi din criză.

Mai citeşte şi:
Un senior „La masa Adevărului”
Un gentleman al sportului, „La masa Adevărului”


România traversează o situaţie dificilă, iar consideraţiile unui om de afaceri de talia lui Dinu Patriciu nu sunt de trecut cu vederea. Cel care a reuşit să strângă o avere impresionantă în urma afacerilor pe care le derulează este de părere că Guvernul român trebuie, în primul rând, să reducă drastic birocraţia şi să adopte de urgenţă un sistem fiscal extrem de prietenos. Dinu Patriciu nu se fereşte să critice aspru clasa politică actuală şi nici să-şi argumenteze simpatiile şi antipatiile din această zonă a vieţii publice. Prin urmare, vă propunem un dialog mai mult decât interesant, care va suscita, cu siguranţă, reacţii dintre cele mai diverse.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 3 august 1950.
•    Tatăl său a fost un cunoscut petrolist (doctor în geologie) din perioada interbelică.
•    A absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti (1975).
•    A fost repartizat ca arhitect la Institutul de Proiectări al Ministerului Comerţului Exterior.
•    Devine cadru universitar la acelaşi Institut, în 1978.
•    Câştigă numeroase premii de arhitectură şi design atât în România, cât şi în străinătate.
•    Este membru fondator al PNL (1990) şi se implică în politică până în 2003.
•    A înfiinţat prima firmă privată din România, în 1990.
•    A fost lider al Rompetrol, trust ale cărui ultime acţiuni pe care le deţinea le-a vândut recent companiei KazMunaiGaz.

„Mi s-a părut indecent să vin «La masa Adevărului»”

„Adevărul”: De ce v-aţi lăsat atât de greu convins să vă aşezaţi „La masa Adevărului“?

Dinu Patriciu: Pentru că sunt acţionar al trustului Adevărul Holding. Mi s-a părut că ajungem la o prezumţie de vinovăţie, cum că am fi aranjat dinainte o ieşire publică a lui Dinu Patriciu în propriul ziar. Cum ştiţi, am făcut mofturi până în ultima clipă! Mi s-a părut indecent să fac interviul, deşi scriu în fiecare săptămână. Asta e problema mea personală.

Cum vi se pare activitatea de comentator?

Nu simplă. Chiar dacă nu îmi ia mai mult de două-trei ore să scriu, trebuie să mărturisesc că mă gândesc toată săptămâna ce-o să scriu.

S-a spus şi se spune în continuare că aţi luat acest trust de presă ca să vă apăraţi anumite interese. Cât e mit şi cât e adevăr în această chestiune?

Asta ştiţi mai bine decât mine, că niciodată nu am încercat să vă influenţez în vreun fel, pe niciunul.

Ca business, vă simţiţi mai sigur că aveţi „Adevărul”?

Am încredere în acest business şi am încredere că presa scrisă nu va dispărea. Presa scrisă este fabrica de conţinut din care se pot naşte toate celelalte canale media. Canalele de televiziune nu sunt decât mijloace de distribuţie. Fabrica de conţinut, redacţia de presă scrisă, e cea care va supravieţui, deoarece există sinergii cu internetul. În momentul în care va apărea generaţia a IV-a tehnologică în comunicaţiile mobile, deci se vor putea transmite imagini în mişcare în timp real şi de calitate digitală, în clipa respectivă canalele de televiziune ca mijloc de distribuţie vor  muri.

Atunci consumatorul va putea să-şi creeze propriul program, nu va lua ce i se dă. Când ai de ales din biblioteci de mii de filme, din sute de mii de ore de muzică pe suport video... Suportul va fi şi televizorul, dacă un device oarecare va trece imaginea aparatului aflat în fiecare locuinţă. Programele neinteractive vor dispărea foarte rapid. Chiar dacă pare că discutăm science fiction aici, e vorba de câteva luni sau ani.

Nu veţi investi într-o televiziune?

Nu, deoarece canalele de distribuţie de televiziune au o singură sursă de venit: publicitatea. Directă, mascată, învăluită în conţinut, în ştiri tot o singură sursă de venit este. Televiziunea nu are cum să supravieţuiască comercial. Nu mă refer la producţia de televiziune, pe care intenţionaţi să o faceţi în trustul Adevărul Holding. Mi se pare o idee excelentă pentru că ea, de fapt, nu face decât să folosească mai bine fabrica de conţinut.

E posibil în următorul an să facem o producţie „La masa Adevărului“ pe care să o vindem televiziunilor?

Cu siguranţă! Şi cred că în următoarele luni, nu peste un an. Aţi putea să o vindeţi cui îşi dă seama că e mai ieftin să o cumpere decât să o producă.

Dan Voiculescu spunea acum un an că vor rămâne doi jucători pe piaţa media, dintre care unul va fi el, iar dumneavoastră veţi pierde în ecuaţia asta...

Deocamdată nu s-a adeverit.



„Există sinergii între presa scrisă şi presa de pe internet”

Care e relaţia dumneavoastră cu mass-media acum, de când aveţi un trust de presă?

Am fost implicat în ziarul „Ziua” o lungă perioadă, de la fondare până prin 2001. Dar atunci cred că încă industria de presă nu era pregătită pentru a accepta businessul doar pe criterii de business. Astăzi, presa românească este pregătită pentru un business serios. Ştiţi foarte bine că vi se reproşează că trăim din cărţi, că tirajul este pompat artificial. Astea nu sunt decât trăznăi, pentru că trebuie să foloseşti instrumentele marketingului ca să-ţi creşti notorietatea, circulaţia, deci veniturile, să-ţi promovezi produsul. Iar faptul că o facem mai bine decât alţii şi că am ajuns pe locul I cu ambele cotidiane este după părerea mea o lecţie de business. Că nu vor unii să o accepte, asta e altă treabă.

Dacă vom da cărţile la o parte?

Nu le vom lăsa niciodată de o parte, pentru că orice ziar serios din lumea asta foloseşte toată panoplia mijloacelor de marketing şi urmăreşte creşterea veniturilor atâta vreme cât informaţia este extrem de ieftină. Aceast a fost lovitura pe care a dat-o presei internetul: a ieftinit informaţia.

Astăzi, ciclul se inversează iar informaţia reîncepe să aibă o valoare. Nimeni nu-şi va mai permite în cinci ani să pună doar informaţie gratis pe internet. Sau, dacă vreţi, într-o mare de informaţie gratis, cea de calitate va costa. Or, în aceste condiţii, presa scrisă ar trebui să-şi găsească mijloacele de supravieţuire, peste tot în lume. Ele au însemnat transformarea ziarelor în patforme de vânzări pentru add-on-uri, dar şi pentru publicitate, servicii care rezultă din conţinutul ziarului, servicii plătite, şi promovare care se face în aşa fel încât să aducă şi venituri. Or, toate lucrurile astea cumulate duc la succes. Meseria de jurnalist nu e posibilă fără suportul pe care să scrii. Numai în ţări în tranziţie ca România s-a întâmplat ca oameni să subvenţioneze mijloace media doar din alte interese decât cele strict legate de business.

Adică din interese politice...

N-o să vă spun acum că ziarele nu susţin interesele patronilor în toată lumea asta, dar o fac public, transparent, cât se poate de normal şi toată lumea o ia ca atare. Citeam, zilele trecute, un distins comentator care spunea că greşesc atunci când spun că televiziunea este victima evoluţiei internetului. Nu cred că greşesc, sunt absolut convins că există sinergii între presa scrisă şi presa de pe internet.

Get the Flash Player to see this player.


„Leul este o monedă falsă”

Domnule Patriciu, sunt voci care susţin că ar fi mai bine să trecem la euro. Ce credeţi?

Orice fel de investiţie, cheltuială, plan de afacere se calculează în euro. Companiile îşi consolidează contractele în euro de mult. Ăsta e un obicei foarte vechi. La începutul anilor ’90 a fost dolarul, apoi euro. Aici e o discuţie: euro sau dolarul? Care monedă e mai bună? Pentru că România are mare parte din cheltuielile externe legate de dolar şi am profitat în timp de pe urma devalorizării lui în raport cu euro. Dar se poate întâmpla şi invers. Dacă ne legăm de euro, avem avantajul că cea mai mare parte a exporturilor româneşti sunt în euro, circa 70%,  dar avem acelaşi risc ca orice altă ţară europeană legat de importul de materii prime şi materii prime energetice.

În acelaşi timp există un risc major ca Europa să iasă mult mai greu din criză decât Statele Unite. Va întârzia multă vreme relansarea creşterii economice continentale. Europa poartă în spate o povară socială extrem de mare. Totuşi, eu cred că ar trebui să fixăm cursul faţă de euro imediat, prin hotărâre unilaterală, pe baza sistemului consiliului monetar. Nu am face decât să recunoaştem o realitate. Leul este o monedă falsă, fără legătură cu economia reală. Este adevărat că ţări care au luat această măsură cu multă vreme înainte au avut de suferit în criză. Cauzele au fost diferite. În primul rând, influxul masiv de investiţii imobiliare. La costuri hipertrofiate.

Pentru mulţi români ar fi extrem de neplăcută prăbuşirea cursului leu/euro...

Discutăm mereu despre cursul monedei naţionale. El nu este decât rezultanta speculaţiei. Cu ceva vreme în urmă spuneam că până la sfârşitul anului căderea economică va fi între 7 şi 10%, şi ea este azi 8,8%. Tot atunci spuneam că spre sfârşitul anului cursul ar trebui să fie 4,7 – 4,8 lei pentru un euro.

Nu e o predicţie, ci pur şi simplu o părere asupra nivelului de echilibru între stimularea exporturilor, pe de o parte, şi creşterea producţiei interne în dauna importurilor. Cu toată buna-credinţă, când vorbesc despre aceste lucruri, sunt acuzat mereu că aş avea tot felul de interese ascunse. De fapt, sunt mai preocupat de raportul dintre euro şi dolar (moneda pe care se bazează economia chineză...) decât de jocul abstract între leu şi euro. Încerc doar să mă gândesc cum ne-ar fi mai bine tuturor.

Europa a resimţit mai puţin criza...

Astăzi e pe cale să se instaureze un fel de euforie pornită din credinţa că s-a terminat criza odată ce economia americană dă palide semne de redresare. Nu înseamnă însă că acelaşi lucru se va întâmpla în Europa. Este unul dintre lucrurile pe care analiştii economici încep să le accepte, adică faptul că Europa va ieşi mult mai greu din criză şi încă n-a ajuns la fundul „prăpastiei”... Din păcate, Europa de Est este încă victima unei furtuni puternice, iar ochiul furtunii este sistemul bancar austriac. Noi trebuie să fim extrem de atenţi la ce se întâmplă în continuare.

Get the Flash Player to see this player.


Ar putea exista un an decalaj faţă de SUA?

Cel puţin!

Piaţa imobiliară a fost mai stabilă pe continent decât în SUA...

A fost mai stabilă doar în Germania, unde prin tradiţie se întâmplă aşa. Ea nu a trecut prin perioade de excese. A avut o ciclicitate cu o variaţie mult mai mică decât în toate celelalte ţări europene. Dacă, de exemplu, în Anglia, Franţa, Danemarca, Suedia, preţurile în decursul a cinci ani au crescut de două ori şi ceva, în Germania variaţia de preţ a fost de 10-15%.

Stabilitatea a fost motivul pentru care aţi investit în piaţa imobiliară din Germania?

Investesc în continuare pentru a crea o platformă de proprietăţi în vestul Europei, care produc stabil, pentru a putea finanţa dezvoltări în Europa de Est şi, în primul rând, în România. În felul acesta rezolvi mai multe probleme deodată: în primul rând, costul finanţării; în al doilea rând, având o platformă cu masă critică foarte mare, ajungi la dimensiunea de care astăzi este nevoie în România pentru dezvoltările imobiliare. Asta înseamnă proiecte de sute de milioane de euro, şi nu de milioane sau zeci de milioane de euro. Astăzi, în România, este nevoie de proiecte care să genereze un ţesut urban nou, să se constituie în puncte de atracţie, de interes ale oraşului şi să îi permită să genereze o nouă dezvoltare.

Vorbiţi despre cartiere integrate...

Da, pentru că altfel nu vom ajunge decât să plantăm „cioburi” în oraş. Nu e vorba de mici oraşe sau de oraşe satelit – asta era viziunea „oraşului dormitor” de pe vremea socialismului. Trebuie construite puncte generatoare de ţesut urban: spaţii pentru servicii, cultură, divertisment, campusuri universitare, infrastructură pentru clasa mijlocie – suportul pe care se construieşte un oraş. Pipera este antimodelul, este o aglomerare de „cioburi”.

„Autostrada suspendată ar putea fi construită în Bucureşti”

Dacă aţi fi câştigat alegerile pentru Primăria Capitalei în 1996, cum credeţi că ar fi arătat Bucureştiul astăzi?

Cred că ar fi arătat altfel. Am lipsa de modestie să cred că ar fi arătat altfel! Ca geneză, Bucureştiul e un sat mare. Eu cred că el are trei hibe majore: nimeni nu s-a preocupat în ultimii 100 de ani de structura lui de circulaţie. A existat un plan al oraşului gândit de Horia Creangă în 1935, după care s-au produs doar variante, din ce în ce mai extinse odată cu creşterea oraşului, după planul respectiv.

Însă nu putea să aibă dimensiunile necesare milioanelor de autoturisme care circulă zilnic. În timpul socialismului nu s-a construit o adevărată infrastructură de circulaţie, care în alte oraşe, chiar socialiste, a existat – Moscova, de pildă. Sistemul radial concentric după care s-a dezvoltat Bucureştiul nu are capacitatea de a prelua nevoia de circulaţie a oamenilor în momentul de faţă. Astăzi am putea să restructurăm acest sistem. Atunci când te uiţi la oraş de sus, vezi că are foarte mari goluri, care nu sunt parcuri, ci spaţii neconstruite.

A fost o dezvoltare haotică a oraşului?

Aceasta e a doua hiba. Oraşul s-a dezvoltat în două etape: odată înainte de război şi apoi după război. Până în 1947, avea industrii în zona marginală, care acum se află în interior. În exterior s-a dezvoltat ca o amoebă, în care oraşele dormitor de pe vremea socialismului constituie aglomerări, tentacule, iar între ele e porumbişte.

La marginea lor, cu totul şi cu totul întâmplător aruncate, sunt alte dotări industriale. Acest inel constituit în prima lui etapă de dezvoltare organică a necesitat circulaţie, mai ales de cale ferată. Şi atunci, s-au produs câteva penetraţii şi apoi trasee de căi ferate care încă există în oraş. Astfel hiba s-a transformat în avataj. Avem trasee pentru viitoarele circulaţii.

Autostrada suspendată e o utopie, în viziunea dumneavoastră?

De la Gara de Nord există calea ferată spre Constanţa care, pe un pacurs de vreo 12 kilometri, ar putea constitui autostrada suspendată de care se vorbeşte. Aceasta se poate continua şi se poate închide. În mare parte, cam 70% din traseu, se află pe căile ferate, fără să fie nevoie de exproprieri. Ăsta ar putea fi al doilea inel, după inelul interior constituit anterior. Astfel, am avea acest al doilea inel, apoi al treilea inel, care este şoseaua de centură, plus pătrunderile radiale care deja există. Cea mai importantă, şi care se vede din avion cu o claritate extraordinară, e cea care porneşte de la Casa Poporului şi iese pe Dâmboviţa. Apoi, de la Casa Presei merge spre Lacul Griviţa până la Şoseaua de Centură. Iar în viitor o nouă centură care să includă dezvoltările rezidenţiale de jur împrejurul oraşului.

Get the Flash Player to see this player.


Ar fi bani pentru asta?

Orice oraş se împrumută pe termen lung, bani se găsesc. Niciodată nu a existat o viziune pe termen lung, ci doar bişniţăreală pe termen scurt. Asta a dus la a treia hibă structurală. Infrastructura de utilităţi a oraşului este jalnică.

„Birocraţii sunt de patru ori mai mulţi decât în 1992”

A avut România cu adevărat o şansă în decembrie 1989?

Nu a avut o şansă numai în decembrie ’89, ci cred că în primii doi ani de după Revoluţie a avut o colosală şansă. Uităm mereu că în acei doi ani nu numai că au fost puse bazele unei economii de piaţă, a unei economii capitaliste, dar s-au pus înainte ca în celelalte ţări fost socialiste măcar să se gândească cineva la un program coerent în această direcţie. Atunci spuneam că trebuie tăiată coada câinelui şi chiar începuse să se pregătească operaţiunea.

Reacţia a fost extrem de violentă şi după cele două veniri ale minerilor în 1991 a început o perioadă de reacţiune absolut dură împotriva unei economii care o apucase pe calea capitalistă extrem de hotărât şi dintr-odată, timp de 12 ani, până în 2005, am intrat într-o perioadă de stagnare. În primii patru ani, extrem de nociv – amintiţi-vă că au fost anii ’92-’96, când s-a produs catastrofa privatizării prin metoda mebo, cel mai bun sistem în care poţi falimenta întreprinderile unele după altele, transformând sindicatele în patronate. După care, în 1997-1998 am trecut prin urechile acului faţă de un crah economic major, atunci când rezervele BNR ajunseseră de ordinul sutelor de milioane. Încercările guvernării 1996-2000 de a răsturna situaţia au fost în cea mai mare parte, cu excepţia guvernării Isărescu, nereuşite. S-au înnămolit şi ele în mlaştina populismului demagogic.

Patidele emiteau mesaje total nediferenţiate adresate tuturor şi nimănui, nereuşind să iasă dintr-o banalitate absolută a mesajului politic şi fără să gândească o reformă structurală fără prejudecăţi. Între 2000 şi 2004, au urmat anii unei înfruntări în interiorul puterii, în care, pe de o parte, forţele legate de evoluţia birocraţiei foste comuniste se înfruntau cu oameni care încercau să facă reformă. În jurul celor două palate se strânseseră grupuri complet diferite ca şi mentalităţi, ca şi percepţie a realităţilor, ca şi soluţii politice.

Situaţia s-a perpetuat până astăzi?

Din păcate, după 2005 acest război a luat o formă virulentă, dar e acelaşi, cu acelaşi tip de oameni, cu alte personaje: reformatori în tabăra guvernului şi oameni ai vechiului sistem în jurul preşedintelui. De fapt, asistăm la aceeaşi poveste de 20 de ani. Din această înfruntare, rezultă stagnarea în care ne zbatem, nereuşind să facem niciun fel de modificare profundă de sistem. Birocraţii sunt de patru ori mai mulţi decât în 1992.

Structurile administrative ale ţării, în ciuda sloganurilor, au devenit mai rigide şi mai corupte. Mă refer în special la corupţia de la bază. Sistemul statal a rămas să gestioneze, într-un fel sau altul, mai mult de jumătate din ceea ce se tranzitează prin economie. Astăzi, concomitent cu criza globală, trăim un moment în care acest sistem nu mai este funcţional. De fapt, criza noastra e mult mai veche decat criza economico-financiară izbucnită în 2008.

Cum vi se pare că s-au comportat românii pe fondul crizei?

Avem tendinţa de a fi un pic autişti, de a accepta totul şi de a trece pe deasupra lucrurilor. E un fel al nostru spiritual. Mai există şi nişte plase de siguranţă în societatea românească. De exemplu, faptul că 22% din populaţia ţării era urbană în 1948, iar în 1990 a ajuns la 55% a creat o legătură între mediul rural şi cel urban. Migraţia s-a inversat după 1990. La ţară viaţa e mai ieftină.



„Bogăţia nu înseamnă furt”

Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să admitem că aţi avea putere de decizie în cadrul statului. De unde v-aţi selecta miniştrii - din mediul privat, dintre tehnocraţi sau din clasa politică?

Nu există tehnocraţi, există oameni care se pricep să facă un lucru sau altul şi în primul rând business. Din mediul de business trebuie luaţi cei care să devină manageri ai treburilor publice. Şi asta e principala schimbare care ar trebui să se producă: să acceptăm că între mediul de afaceri şi sistemele statale trebuie să existe un transfer de know-how şi resurse umane permanent. Ţările cele mai echilibrate sunt cele care asigură acest transfer, această continuă mişcare a oamenilor între privat şi domeniul în care reprezentanţi ai privatului îşi pun, la un moment dat, energiile în slujba comunităţii. Asta e definiţia perfectă a unei societăţi democratice.

Se pare că românii mai degrabă aleg să lucreze la stat decât la privat...

Românii, astăzi, sunt victimele unor idei preconcepute şi mentalităţi depăşite. Li s-a insuflat timp de şase decenii ideea că bogăţia înseamnă furt. Că acumularea de capital înseamnă un fel de haiducie, în care furi de la unii şi-ţi dai ţie însuţi.

Ce nu înţeleg românii, în accepţiunea dumneavoastră?

Românii încă nu sunt conştienţi că prosperitatea tuturor şi a fiecăruia în parte depinde în mod direct de numărul de capre aflate în vecini.  Cheltuiesc o imensă energie pentru a omorî sau a fura capra vecinului. Unii mai agresivi plănuiesc chiar să omoare vecinul sau rămân la visul despre cum ar fi să aibă o capră. Turma creşte astăzi prin creativitate, prin inventivitate, punându-ţi mintea la contribuţie. Capitalismul presupune să accepţi ideea că vecinul posesor de capre trebuie preţuit.

Aţi fi dispus să coordonaţi un asemenea proiect la nivel decizional în România?

Nu, nu cred că este treaba mea. Este, cred, treaba celor care au făcut o pasiune din politică, cei care încearcă să schimbe sistemul actual. Eu cred că sunt mult mai util pentru comunitatea în care trăiesc făcând ceea ce fac şi astăzi.

Get the Flash Player to see this player.


„Nu mă interesează să candidez la Preşedinţie”

Luaţi în calcul, la un anumit moment, o candidatură la Preşedinţie?

Sub nicio formă! Nu m-a interesat şi nu mă interesează nici acum. La începutul anilor ’90 m-a pasionat politica, simţeam că pot contribui la o schimbare, la creşterea unei alte ţări, dar după aceea am simţit tot eu cum sistemul se degradează şi de prin ’95 am luat decizia să nu mai particip activ la politică. Aveam câteva obligaţii morale faţă de oameni cu care îmi petrecusem timpul ani de zile, dar activ m-am hotărât să nu mai fiu în politică...

...din 2003, când aţi demisionat din Parlament.

Da, atunci când s-au aşezat stănoage în societatea românească, care au făcut imposibilă implicarea în politică a oamenilor de afaceri.

Dintre candidaţii la Preşedinţie anunţaţi până acum, sunteţi dispus să susţineţi vreunul?

Da, şi cred că este evident că ideile cele mai pragmatice şi de altfel singurul program pus pe hârtie este al lui Crin Antonescu. E singurul care poate fi judecat.

Deci îl veţi susţine pe Crin Antonescu.

De la început am spus chestia asta şi nu văd ce este în neordine.

Toată lumea a speculat că veţi face tot posibilul, implicându-vă financiar în apropiata campanie, să-i baraţi accesul lui Traian Băsescu la un nou mandat prezidenţial. Aşa este?

Cred că orice om de bun-simţ, care ştie ce înseamnă o societate deschisă, modernă, contemporană, trebuie să încerce să contribuie la eliminarea fantomelor trecutului, a celor care contribuie la teoria conspiraţiei din confuzia între a conduce şi a guverna, între statutul de arbitru şi cel de jucător. Nu văd nimic rău în faptul că societatea românească se trezeşte din ce în ce mai tare. Şi aş zice că aici e cumulat şi efectul benefic al integrării în lumea europeană şi cel al milioanelor de români care emigrează economic, iar unii dintre ei se mai şi întorc – oricum îşi păstrează legătura acasă.

Mentalităţile se schimbă şi oamenii înţeleg că nu există un stat al bunăstării redistribuite, ci trebuie să existe un stat arbitru care să asigure fair-playul competiţiei. De asemenea, că nu există niciun model european care să tindă către dictatură, că nu se poate imagina în lumea europeană de astăzi o viaţă politică bazată pe înjurături, şi nu pe idei. Nu neg că peste tot există spectaculosul politic, şi derapaje, şi populism. Sunt ţări mai politice şi ţări mai puţin politice. Nu cred că vom involua. Sunt personaje pe care istoria le ejectează şi ajunge să le considere accidente.

„Sunt personaje pe care istoria ajunge să le considere accidente”

„Cota unică trebuie scăzută la 10%, iar TVA la 15%”

Care sunt măsurile economice pe care le-aţi lua până la sfârşitul anului?

Scăderea impozitării, atât a celei directe, cât şi a celei indirecte, reducerea cotei unice la 10%. Am justificat de multe ori această măsură. Singurul criteriu pe care poţi să-l ai în fixarea unei cote de impozitare este competiţia în care orice stat se află cu vecinii săi. Statele naţionale se află astăzi în competiţie. Nu poţi să-ţi permiţi să fii mai puţin atrăgător, în competiţia pentru capital şi noi contribuabili, mai puţin deschis decât cei cu care te afli în competiţie directă. Acesta e principalul argument pentru care cota unică trebuie scăzută la 10%. Experienţa ne învaţă că veniturile vor creşte şi vor deveni mai certe, iar colectarea va fi mai bună cu cât cota e mai scăzută.

 Pentru capitalizarea firmelor, şi nu pentru scăderea preţurilor, trebuie redusă TVA la 15%, aşa cum ne povăţuieşte şi Comisia Europeană. E o măsură de stimulare economică. Am vorbit mult despre necesitatea ca Trezoreria Statului, în sistemul de plată a impozitului, să introducă şi băncile prin acceptarea plăţii în instrumente financiare, şi nu numai în lichidităţi, care decapitalizează firmele, în aşa fel încât ar avea toată lumea de câştigat, inclusiv statul. De asemenea, cred în necesitatea acordării stimulentelor fiscale pentru cei care-şi plătesc la timp sau anticipat impozitele. De exemplu, reducerea cu 5% pentru plata la termen şi cu 10% pentru plata anticipată cu 30 de zile poate să reprezinte un stimulent extrem de interesant chiar pentru finanţarea de către contribuabil a plăţii impozitelor la bănci.

Acestea sunt numai câteva dintre măsurile care ar trebui luate...

Nu vreau să fac acum o listă de soluţii. Totuşi, pot să vă spun că există, chiar în plină criză, capitaluri disponibile pentru afaceri profitabile. Am afirmat mereu că birocraţia ar putea sta cu chirie. Prin sistemul de „sale and lease back” ar putea fi valorificate clădirile administrative, începând cu Guvernul şi terminând cu primăria din Ghimpaţi. Ele constituie cele mai sigure plasamente pentru investitorii imobiliari. Pentru astfel de operaţiuni există bani în toată lumea. Trebuie doar să existe voinţă politică. În loc să te împrumuţi la FMI, aduci astfel câteva zeci de miliarde.

Sunt semnale că ar dori cineva să cumpere clădirea guvernului?

Bineînţeles! Plus că aici nici măcar nu contează preţul. Preţul ţi-l stabileşti singur. Important pentru investitor este eficienţa investiţiei, deci ce chirie eşti dispus să plăteşti în următorii 15, 20 sau 30 de ani. Nu preţul contează.

De ce nu se întâmplă lucrul acesta?

Pentru că există o mentalitate atotstăpânitoare în ţara asta, care s-a tot osificat în ultimii 20 de ani, în loc să se deschidă. Birocraţia este încremenită în proiect. Vorbim cu limbă de lemn ca pe vremea socialismului nu despre viitorul luminos al comunismului, ci despre noile noastre succese pe calea economiei de piaţă. Birocraţia n-are alt scop decât acela de a-şi multiplica funcţiile. E invers decât în teroria lui Darwin: nu funcţia îşi dezvoltă organul, ci organul dezvoltă funcţii pentru a putea supravieţui. De aici, sutele de impozite şi taxe speciale, încetineala proceselor administrative – doar ne lăudăm că o firmă poate fi înfiinţată în două zile, descurajant e ceea ce se întâmplă după aceea.

Relaţia administrativă a mediului privat cu statul e un coşmar, mult mai grea decât în ţările fost-comuniste din Estul Europei. În România orice fel de decizie politică e înnămolită de justificarea ei birocratică, fixată deja într-un cadru legislativ. Avem zeci de mii de legi, legi speciale, ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern, care reglementează contradictoriu mediul economic. De aici milioanele de procese civile şi penale, interpretări absolut subiective ale faptelor economice, comerciale. Nu se poate trăi şi creşte într-un astfel de hăţiş. În trei vorbe se închide ce avem de făcut: să debirocratizăm, să dereglementăm şi să descentralizăm, apropiind astfel decizia de cetăţean. Sigur că aceste vorbe magice le folosesc toţi politicienii. Ele trebuie umplute şi de conţinut. Descentralizarea administrativă neînsoţită de cea financiară e o glumă proastă. Degeaba îi dai primarului responsabilităţi, dacă nu-i dai şi mijloace.

„Capitalismul de cumetrie e acum la 10-15%”

Mulţi spun că nu se pun lucrurile în ordine pentru că nu s-a încheiat acumularea sălbatică de capital...

E o prostie! Prin ’97-’98, prima generaţie de instituţii financiare a dat faliment. Şi au apărut instituţiile de credit străine, cu grile extrem de clare şi crude privind acordarea finanţărilor. Încă din acel moment, ceea ce numim capitalismul de cumetrie sau capitalismul sălbatic a început să dispară. El reprezintă o mică proporţie din economia românească de astăzi. Poate undeva la 10-15%. Dar el este cel care are legătură cu mediul politic. Şi de aici faptul că presa se ocupă în proporţie de 90% de el, şi nu de restul economiei. Care, între timp, s-a adaptat modelului occidental, s-a compatibilizat cu sistemele financiare şi de business prin miile de oameni care au fost în străinătate, au dobândit experienţă şi s-au întors printr-o osmoză cât se poate de firească.

Astăzi există în România, într-o enormă majoritate, o economie sănătoasă care nu aşteaptă decât un mediu prielnic ca să se poată dezvolta. Ea închide mediul politic într-un fel de lume izolată. Cu regret spun, mediul politic a pierdut contactul cu realitatea. Sunt locuitori ai unei alte planete. Politica la noi, astăzi, este văzută ca o modalitate de căţărare socială. De fapt, ar trebui să te apuci de politică doar după ce ai dovedit că eşti capabil să faci ceva pentru tine însuţi, ceea ce e o dovadă că ai putea face şi pentru ceilalţi. Din păcate, de acest virus se îmbolnăvesc şi tineri, şi maturi, deopotrivă. Comunitatea politică se izolează, îşi trăieşte micul război intern de înfruntare de orgolii, de motivaţii strict personale în care orice lovitură este permisă.

Includeţi aici toate formaţiunile?

Îi includ aici pe cei care astăzi fac politică asemenea unei meserii oarecare. Politica nu poate fi o meserie, e o ocupaţie, o activitate de management, pe care o faci la un moment dat, acceptat de comunitatea pe care vrei să o reprezinţi.

De ce nu reuşiţi să vă impuneţi punctul de vedere în PNL?

Dar poate că nu încerc. Poate că încercarea mea sunt editorialele din „Adevărul” sau conferinţele pe care le ţin studenţilor. Încercarea mea este fundaţia pe care am creat-o pentru a se ocupa de învăţământ. Cred că educaţie e principalul motor al creşterii unei colectivităţi. Eu cred că avem nevoie astăzi, în România, de un punct de vedere care se întemeiază pe credinţa în virtuţile pieţei libere, pe convingerea că piaţa este morală, cu atât mai mult în epoca globalizării. Din păcate, nu există încă o formaţiune politică, coerent aşezată pe aceast mod de gândire. PNL-ul este cel mai aproape, dar suferă şi el de bolile cronice ale tuturor formaţiunilor din spectrul nostru politic. Ele nu dezbat idei, ci poziţionează persoane prin intersecţiile unui imens labirint administrativ-birocratic.

Ar trebui să te apuci de politică doar după ce ai dovedit că eşti capabil să faci ceva pentru tine însuţi, ceea ce e o dovadă că ai putea face şi pentru ceilalţi.

„Numărul birocraţilor trebuie redus cu 80%”

Care sunt cele trei direcţii pe care România ar trebui să-şi structureze oferta în cadrul UE?

Un mediu fiscal extrem de prietenos, simplificarea legislaţiei economice şi o administraţie redusă la strictul necesar, prin reducerea corpurilor birocratice. Eu vorbesc de o reducere cu 80% a numărului birocraţilor, alţii de 50%. Măcar dacă ar scădea cu 50% numărul ministerelor, agenţiilor şi oamenilor care nu fac altceva decât să colecteze şi să distribuie banii din buget, şi care sunt 750.000 astăzi. Ştiţi ce ar însemna asta? O reducere a cheltuielilor cu peste patru miliarde de euro.

Dacă facem o socoteală, e prima tranşă de la FMI sau jumătate din deficitul bugetar actual. Cealaltă jumătate s-ar putea echilibra prin atragere de resurse. Atât, e simplu, copilăresc de simplu. Nicio corporaţie nu poate supravieţui cu asemenea cheltuieli general administrative cum are statul român. Din nou o să mi se reproşeze că folosesc cuvântul „corporaţie“ în relaţie cu statul. Da, statul e o corporaţie care ne aparţine nouă, tuturor, şi care are singurul rol de a produce bunurile şi serviciile care nu pot fi procurate prin piaţă.

Se impune introducerea manangementului privat în instituţiile statului?

Evident, oameni care se pricep cum să strângă cheltuielile şi să facă bani. Despre asta e vorba!

Cum vedeţi şansele economice ale României pe termen mediu şi lung?

Cred că România are o mare şansă dacă va stimula cercetarea, explorarea şi dezvoltarea rezervelor de hidrocarburi la mare adâncime despre care încă se ştie foarte puţin. Pentru asta însă ar trebui să ne stăvilim excesele demagogice şi populiste şi să încurajăm investiţia de capital în acest domeniu. Scandalul Sterling în această perspectivă a fost catastrofal. Ne-a creat o imagine de scandalagii păguboşi care nu ştiu să respecte efortul şi investiţia de bună-credinţă.

O altă şansă este cercetarea şi dezvoltarea resurselor alternative de energie. Nu în ultimul rând, poziţia noastră geografică este o carte pe care nu am ştiut să o jucăm până acum cu inteligenţă. Încă din 2003, preşedintele Bush vorbea la Bucureşti despre podul dintre Est şi Vest. Deocamdată însă am rămas la meschinăria bătăilor interne, nu ştim să ne deshidem către exterior.

Scandalul Sterling a fost catastrofal. Ne-a creat o imagine de scandalagii păguboşi care nu ştiu să respecte efortul şi investiţia de bună-credinţă.

„Politica în România e o încăierare între derbedei”

În toată discuţia noastră am omis un element: justiţia. Cum vedeţi astăzi justiţia din România?

Din păcate, absolut subfinanţată, supusă unei presiuni politice permanente în toate compartimentele ei şi într-un sistem de organizare care nu o poate face eficientă. Atâta vreme cât un proces durează ani, în fiecare etapă a lui, e imposibil de vorbit despre justiţie.

Ce vă îngrijorează cel mai mult în România?

De la începutul interviului vă tot spun: birocraţia şi dezvoltarea acestui cancer indiferent de cine s-ar afla la putere.

Aţi avut feed-back în această privinţă din mediul de afaceri?

Să ştiţi că din mediul privat am mereu feed-back, de cele mai multe ori pozitiv. Nu am un feed-back din mediul politic. Mediul politic e ca un zid moale. În care arunci cu piatra şi ea cade jos. „Da, ai perfectă dreptate!“ „Şi?“ „Păi, nu se poate, că nu ne înţelegem“ – şi fiecare dă numele adversarului. Pe de altă parte, şi pentru că în mediul politic există o violenţă a luptei care nu se justifică, o agresivitate neponderată de politeţea şi diplomaţia necesare convieţuirii într-o comunitate. Poţi să nu fii de acord cu adversarul tău, ceea ce nu te poate împiedica să fii politicos sau să-i devii chiar prieten, pentru că îţi place cum argumentează, chiar dacă nu eşti de acord cu el. La noi, însă, totul se transformă în duşmănie şi apoi într-o bătaie neghioabă lipsită de orice fel de reguli. Politica în România e o încăierare între derbedei.

Se spune că sunteţi „în spatele” lui Sorin Oprescu, care se gândeşte la alegerile prezidenţiale...

Nu. Cu Sorin Oprescu am învăţat la acelaşi liceu. Ne cunoaştem de-o viaţă, e perfect adevărat. Dar asta nu înseamnă că eu mă amestec în primăria lui, iar el în afacerile mele. Nu ne-am întâlnit zeci de ani. Şi nici acum nu ne întâlnim prea des.

Ar fi un preşedinte mai bun decât Traian Băsescu?

Oricine ar fi un preşedinte mai bun decât Traian Băsescu!

Aţi identificat „iepuri” în viitoarea campanie electorală?

Nu prea mă pasionează acest tip de cercetare.

„În România vor fi multă vreme oportunităţi”

Credeţi că tinerii români au motive să rămână în ţară?

În primul rând trebuie să vrea de foarte de tineri să vadă în jurul lor şi să umble pe cât reuşesc, indiferent cu ce sacrificii, iar apoi să se întoarcă aici, pentru că mediul de aici va fi întotdeauna mult mai profitabil decât dintr-o societate rigidă, aşezată, în care mai eşti şi străin.

Pentru câtă vreme vor fi oportunităţi în România?

Pentru foarte multă vreme. E nevoie de zeci de ani pentru a face un salt, la care am avea dreptul prin multe atribute pe care le avem.

Înţeleg managerii români folosofia afacerilor, în opinia dumneavoastră?

Important în afaceri e să ai un anume fel propriu de a vedea lucrurile şi de a-ţi structura viziunea pentru a şti pe ce lume trăieşti, pentru a şti să judeci ce se întâmplă în jurul tău. A face business în lumea de astăzi înseamnă a te întâlni fizic sau virtual cu zeci sau sute de persoane într-o zi şi a şti să judeci conjunctura în care te afli şi rezolvările ei. Or, asta ţine de o anumită filosofie. Două probleme importante sunt în business.

Prima ţine de guvernarea corporatistă - pentru că nimic nu se face de unul singur, ci în echipă -, de tipul de guvernare corporatistă pe care îl sesizezi la interlocutorul tău, dar şi de cel pe care eşti dispus sau înţelegi că trebuie să-l foloseşti într-un moment sau altul. După părerea mea, există patru tipuri de corporaţii: turma, care întotdeauna îşi urmează şeful, ciobanul; haita, în care există un şef, dar foarte mulţi încearcă să-l înlocuiască şi îl supun unei continue presiuni; apoi stolul, care se mişcă sub imperiul motivaţiilor exterioare - frica, spaima, foamea, lumina -, după anumite reguli simple, toţi membrii fac aceeaşi mişcare în acelaşi timp după anumite proceduri;  al patrulea este caracatiţa: n-are creier, are sistem nervos, are un sistem de comunicare intern, fiecare dintre părţile componente se mişcă independent spre binele propriu şi cel comun. Asta în ceea ce priveşte guvernarea corporatistă.

Pentru acţiunea corporatistă, eu vorbesc de regula celor trei „D“: importantă este motivaţia atunci când te apuci de ceva, deci determinarea; apoi este importantă dimensiunea adaptată mediului în care te mişti – un elefant într-o pădure de salcâmi o distruge şi moare de foame, iar un iepure în savană va fi prins de un prădător mai rapid decât el; al treilea – să fii diferit, o oaie neagră într-o turmă albă, să fii altfel, să ştii să faci diferenţa. Şi atunci vei avea succes în afaceri. Dacă nu judeci toate aceste trei „D“-uri, n-ai nicio şansă să ai succes vreodată. Dincolo de toate astea, este o a treia componentă, care se leagă de cum îţi alegi colaboratorii. Aici nu am inventat nimic, pentru că e nevoie de lideri în business, şi nu de manageri.

Care ar fi, în opinia dumneavoastră, diferenţa dintre lider şi manager?

Diferenţa între ei este că liderul inspiră, iar managerul dă sarcini. Jack Welch vorbeşte, în materie de alegere a partenerilor, de regula celor patru „E“ şi un „P“: să aibă energie, să ştie să transmită celorlalţi energia, să ştie să canalizeze energia într-o anumită direcţie determinată şi să ştie să definească direcţia în care trebuie canalizată. Dincolo de toate, să aibă şi pasiune. În felul ăsta strângi toate echipele cu care ai succes.

„Suntem deja o societate a omului corporatist”

Sunt suficienţi oameni în România ca să genereze o schimbare?

Da, eu sunt convins. Şi mentalităţile se schimbă foarte repede. Ele depind de cultura de corporaţie în care oamenii se aşează. Gândiţi-vă că vă petreceţi două treimi din viaţa activă în interiorul corporaţiilor, care devin cel puţin la fel de importante ca şi familia. Suntem deja o societate a omului corporatist,  a omului care trăieşte în corporaţie.

Avem universităţi în România care să pregătească liderii despre care vorbiţi?

În ţară nu, îmi pare rău.

Intenţionaţi să faceţi o astfel de universitate?

E scopul ultim al fundaţiei. Spuneam la început trei ani. Un an a trecut. Sper să reuşesc în următorii doi ani. Nu e o întreprindere simplă. Îţi trebuie deschiderea pentru a avea oameni buni de pretutindeni.

„Am prevăzut că va apărea criza şi de aceea am vândut participaţia mea în Rompetrol”

Riscaţi un pronostic în privinţa modului în care va arăta lumea după criza economică izbucnită anul trecut?

Criza prin care trecem a deschis un fel de cutie a Pandorei. Ştim că lumea nu va mai fi la fel, dar nu ştim cum va arăta ea mâine. Mulţi sunt cei care spun că terapiile de şoc au dat greş şi chiar laudă „capitalismul de stat”. Îl ascultam, nu de mult, pe George Soros vorbind despre succesele Chinei care ar putea să devină liderul global al economiei viitoare. Chiar dacă vom trece încă printr-o lungă perioadă de înfruntare între teroarea, ca metodă de guvernare, şi libertatea cât mai deplină, prin respectul libertăţii celorlalţi, eu am convingerea că democraţia şi libera întreprindere, respectul individului şi al proprietăţii vor fi motoarele evoluţiei noastre viitoare.

Se vorbeşte mult astăzi despre necesitatea reglementării. Nu am răspuns încă, totuşi, la o primă întrebare. Criza financiară şi economică de astăzi este rezultatul subreglementării sau al suprareglementării? De abia după ce o să ne lămurim cu asta, ne vom putea pune a doua întrebare: cine va putea reglementa lumea economică şi financiară în viitorul globalizat? Sunt capabili politicienii, parlamentele, guvernele să o facă? Va trebui să imaginăm un sistem suprastatal de coordonare? Va trebui să lăsăm să se dezvolte o democraţie multidimensională în care instituţiile, corporaţiile, pieţele se vor autoreglementa? Cine vor fi actorii în relaţiile internaţionale de mâine? Statele naţionale ori corporaţiile industriale şi financiare? Nu avem încă răspuns la aceste întrebări. Nu înseamnă însă că nu trebuie să ni le punem.

Această viziune v-a influenţat decizia de a vinde participaţia dumneavoastră în Rompetrol?

Am prevăzut că va apărea criza şi de aceea am vândut participaţia mea în Rompetrol. Am înţeles atunci că lichidităţile vor avea o cu totul altă valoare în perioada imediat următoare, că priorităţile vor începe să fie altele şi că aş putea dezvolta afaceri mult mai spectaculoase decât Rompetrol-ul, dacă voi folosi oportunităţile crizei. Ea nu este altceva decât o perioadă de restructurare. Statutul de victimă sau câştigător se apropie. Am făcut şi greşeli.

De exemplu, nu am prevăzut că preţul petrolului, înainte de a-şi continua creşterea inexorabilă la peste 200 de dolari barilul legată de raportul între rezerve şi consum, va trece temporar printr-o scădere legată de încetinirea ritmului speculaţiilor în criza de lichidităţi actuală. O altă motivaţie a creşterii este că niciun fel de dezvoltare a surselor alternative nu este rentabilă, la un preţ al ţiţeiului de cel puţin 70-80 de dolari pe baril.

Am înţeles că lichidităţile vor avea o cu totul altă valoare în perioada imediat următoare, că priorităţile vor începe să fie altele şi că aş putea dezvolta afaceri mult mai spectaculoase decât Rompetrol-ul, dacă voi folosi oportunităţile crizei.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: