VIDEO Ion Cristoiu: „Pe 22 decembrie 1989, între orele 11.00-16.00 am avut o juntă militară care a condus ţara“

Generalul Victor Atanasie Stănculescu a asigurat transferul puterii de la Nicolae Ceauşescu, la Ion Iliescu.

Decembrie 1989 rămâne o rană deschisă pentru toţi cei care au trăit din plin evenimentele derulate în urmă cu 30 de ani. Din păcate, niciunul dintre preşedinţii postdecembrişti nu a găsit soluţia anihilării acestei "găuri negre" din istoria recentă a României. Iar unele adevăruri nu au fost devoalate nici azi, doar maculate cu bună ştiinţă.

În decembrie 2008, în numerele 49 şi 50 ale săptămânalului armatei “Observatorul militar” scriam editorialul, în două episoade, LOVITURA DE STAT. Afirmam atunci că: “Retragerea aceea a forţelor se datorează unui singur om – generalul Victor Atanasie Stanculescu. După cum tot lui i se datorează anularea de facto a prerogativelor prezidenţiale ale lui Nicolae Ceauşescu, prin convingerea acestuia de a părăsi sediul CC-ului cu elicopterul. Din momentul decolării acestuia, Ceauşescu era decuplat de la toate pârghiile de comandă, devenind ex-preşedintele ţării. Dialogul telefonic purtat ulterior de liderul de facto al armatei cu Ion Iliescu este gestul unui general care avea puterea în stat, putea să o păstreze, ar fi avut ca pretext credibil perioada necesară, până la coagularea unor formaţiuni politice capabile să susţină o competiţie electorală, dar – fiind bine informat – a dat vizibilitate si autoritate celui hărăzit de vremuri să preia conducerea României. Şi dacă pentru toate astea se află în închisoare – „binemeritând de la patrie” – înseamnă ca de 19 ani ceasul dreptăţii s-a oprit la ora 10.07….”

Sigur că reacţia unora a fost pe măsura coeficientului lor de inteligenţă, iar eu am optat pentru condiţia de om liber, nicidecum supus unor măsluiri oficiale ale unor evenimente ce par tot mai mult a fi altfel interpretate decât s-au derulat în acele zile de tristă amintire. Din acest motiv am dorit un dialog cu Ion Cristoiu, adeptul presei ofensive, cu adevărat profesioniste, care caută răspunsuri la întrebări incomode pentru puterea de ieri şi de azi. Inserez mai jos atât esenţa dialogului purtat la 6TV, cât şi înregistrarea video integrală, a emisiunii în care am avut onoarea să îl am ca invitat, pe cel recunoscut ca fiind autorul de editoriale nicicând pe placul puterii, indiferent de culoarea politică a acesteia. 

- Acum, în decembrie 2019, cum priviţi acel moment de la Malta?

- Evenimentele din decembrie 1989 au fost, până nu demult, cercetate numai din perspectivă internă. Dacă ieşi din această perspectivă internă şi mergi în ansamblu vei descoperi că evenimentele din decembrie se înscriu, apropo de Malta, într-o serie de evenimente din (Europa de) Est, în 1989. Sigur că există şi puncte de vedere, de exemplu al eseistului român Radu Portocală, cel care a scris primul, în octombrie 1990, în Occident, “Autopsia unei lovituri de stat” româneşti, unde punea la îndoială conceptul de Revoluţie şi acum i-am tradus noi, la Editura Mediafax, cartea “Căderea lui Ceauşescu”, pe care a scos-o în Franţa, şi noi am tradus-o acum. A fost o succesiune de schimbări, comandate de Moscova, care, în România au avut un caracter aparte, dar care nu se deosebesc de cele din Est. Eu nu cred că la Malta s-a decis, ci s-a făcut numai un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat în Est, în restul (statelor socialiste europene) şi probabil s-a decis în legătură cu România, atât americanii, cât şi ruşii mergând pe varianta că Nicolae Ceauşescu stăpâneşte tot aici, că este greu de dat jos. Sigur că, ulterior s-a dovedit că nu era aşa de puternic precum cum credeam. Potrivit multor cercetători şi eu mă înscriu printre ei, Gorbaciov a încercat să impună şi a impus în tot Estul o înlocuire a echipelor tradiţionale, considerate dogmatice, gen Erich Honecker, Todor Jivkov, Nicolae Ceauşescu, cu echipe, cum le numea el, perestroikiste. De altfel, toţi liderii sovietici care au venit după 1948, încercau să îşi impună, în tot lagărul socialist, poziţia lor. Hruşciov ne-a impus destalinizarea, nu noi am făcut-o. Apoi a venit Brejnev şi a făcut stagnarea. Şi Gorbaciov avea teza asta a modernizării comunismului, a unui aspect de democraţie, prin perestroika. Şi atunci a impus asta întregului Est. Sigur că trebuia să impună şi în România. Există această ipoteză. Există şi ipoteza - şi asta este interesant de discutat – că Moscova vroia să renunţe la lagărul socialist. Dacă ne uităm acum la politica lui Trump, ca urmare a unei concluzii că păstrarea trupelor americane în Europa şi peste tot este costisitoare, s-ar putea să înţelegem şi Moscova din 1989. Moscova avea foarte mari probleme financiare şi puţină lume ştie că “lagărul” socialist costa, nu alimenta Uniunea Sovietică. Costa, în primul rând prin trupe, care, cu excepţia României, erau mai peste tot şi trebuiau întreţinute. Şi în plus costa şi prin petrol. Petrolul care era livrat Estului, era destul de ieftin. Pe Moscova o costa menţinerea “lagărului” şi nu este exclus ca să se fi decis la un moment dat, să se renunţe la acesta. Şi apoi s-a renunţat şi la URSS. Până la urmă soluţia s-a dovedit eficientă, dacă ne uităm la Putin. Moscova a rămas cu Rusia, o putere importantă, dar mult mai scutită de alte costuri.

- Gorbaciov a dat semnale publice şi indirecte că nu va mai interveni în treburile interne ale ţărilor socialiste europene, dar, în cazul României s-a simţit, sub diferite forme, o presiune clară a Moscovei, de a se îndepărta ceea ce fusese, până atunci, “Epoca de Aur”...

- Noi putem înţelege schimbările din Est şi de la noi, prin politica lui Gorbaciov. El a venit cu această teză - toate acele manifestaţii, care au fost peste tot, în Est, de regulă ar fi fost reprimate rapid de Moscova – că URSS nu se amestecă, dar echipele comuniste dogmatice sunt date jos de demonstraţii de stradă. Deci, după părerea mea, prin intermediul serviciilor secrete din tot Estul, care erau la curent cu dezastrul comunismului, s-au orchestrat o serie întreagă de proteste de stradă. Protestele au folosit echipei lui Gorbaciov, din interiorul comitetelor centrale, ca să îi dea jos pe liderii de partid. La noi la fel, mişcările reale de protest au fost folosite pentru debarcarea lui Ceauşescu, dar eu, după 30 de ani de cercetări - şi o să scot în ianuarie 2020 o carte cu tot ce am scris eu, care este de 550 de pagini – am ajuns la concluzia că a fost o lovitură de stat pusă la cale de Moscova, în prima fază, care viza înlocuirea posomorâtului, dogmaticului, antisovieticului Ceauşescu, cu comunistul cu faţa umană, prosovietic şi de treabă, Ion Iliescu, cu o echipă. Să nu ne lăsăm înşelaţi de termenul de FSN. Peste tot, în Est, partidelor comuniste li s-a schimbat denumirea. Şi de ce? Pentru că teza lui Gorbaciov a fost aceasta. Comunismului i se reproşa că nu respecta democraţia. Şi atunci Gorbaciov a venit cu un şiretlic şi a spus “respectăm drepturile omului... facem alegeri libere şi noi vom câştiga.” Mai ţineţi minte mai 1990? Păi în mai 1990 a câştigat alegerile, cu 80%, FSN-ul, care era totuşi fostul partid comunist, botezat un pic. Şi în sensul acesta a fost o lovitură de stat pusă la cale de Moscova, prin înlocuirea unui comunist posomorât şi învechit şi mai ales duşman al lui Gorbaciov, cu o echipă perestroikistă, cu un comunist cu faţa umană. 

- Nu vă este frică să susţineţi teza loviturii de stat, că doar la modă, acum, este ...bâta în cap? 

- Nu. Eu sunt uluit de schimbarea bruscă, teza revoluţiei, teza securiştilor care erau terorişti, este a lui Ion Iliescu şi este o teză cu care eu mă lupt din 23 februarie 1990, când am publicat, în EXPRES, deja celebrul articol, citat de toţi, “22 Decembrie 1989 – o după-amiază cu foarte multe întrebări”, unde puneam foarte multe interogaţii privind ceea ce s-a întâmplat în 22.12.1989. Nu spuneam că este lovitură de stat, dar aveam serioase îndoieli că tocmai ceea ce văzusem era şi real. Acum s-a revenit la termenul de revoluţie. Este un termen pe care toţi cercetătorii susţin că nu mai există. Am făcut zilele trecute un bilanţ şi am luat titlurile cărţilor despre revoluţie. Rămâi stupefiat. Titlurile sunt aşa. Revoluţia furată. Revoluţia trădată. Adică niciun titlu nu spune Revoluţie. Este ceva în neregulă. Am văzut şi incidentul cu Gelu Voican-Voiculescu. Care spune că noi nu am evoluat cu nimic din decembrie 1989, până acum, pentru că este dreptul omului, implicit al lui Gelu Voican-Voiculescu, care nu mi-e simpatic, să se ducă, să protesteze, să zică, să facă, să pună o coroană de flori. Şi ce a fost mai grav în acel incident, a fost complicitatea jandarmeriei. Nu o să înţeleg niciodată de ce violenţa se poate exercita de câţiva cetăţeni, asupra unor persoane, care sunt cetăţeni la rândul lor.

- Paradoxul este că era deja o nouă conducere a jandarmeriei, care ar fi trebuit să fie mai eficientă, mai democrată, mai cu măsuri de prevenire a unor asemenea evenimente, dacă ne luăm după modelul american...

- ...Mie mi se pare că de data asta este mult mai grav, pentru că jandarmeria este a puterii. Mie mi s-ar fi părut normal ca atât Klaus Iohannis, cât şi premierul să se desolidarizeze de acest gest. Dumneavoastră aţi observat că nu s-au desolidarizat? Preşedintele României ne spune de cinci ani şi vor mai urma cinci ani că trebuie să respectăm legea, Constituţia, procedurile. Păi în momentul în care un cetăţean, Gelu Voican-Voiculescu era un cetăţean, este lovit cu un baston cap, asta încalcă legea. Şi tu preşedinte nu condamni gestul acela...Încălcarea procedurilor, care este blestemul românesc dintotdeauna este încurajată de acolo...

- A fost o respingere reciprocă, între Gorbaciov şi Ceauşescu, numai pentru că făceau parte din generaţii politice diferite?

- În cartea mea, “Comunismul a căzut în picioare!”, unul dintre articole se numeşte “Nicolae Ceauşescu a avut dreptate, în disputa cu Gorbaciov”. Gorbaciov vroia un fier de...lemn. Adică, din punct de vedere comunist, Ceauşescu experimentase asta în 1968 – o injecţie de democraţie, într-un sistem dictatorial. Chiar a fost un moment în care noi am fost mai liberali decât praghezii. Primăvara de la Bucureşti a fost mult mai liberală...Ceauşescu şi-a dat seama că liberalizarea asta duce la căderea comunismului. Spre deosebire de Gorbaciov el făcuse deja experimentul... Puţină lume ştie că, de fapt, îngheţul, nu are loc după vizita lui Ceauşescu în China. Îngheţul are loc la începutul lui 1969. Şi declicul a fost, puţină lume îşi aminteşte, în decembrie 1968. După august 1968, Ceauşescu a încercat să ţină lucrurile sub control, în sensul să nu se manifeste la noi antisovietisme, pentru că se ştia că era un pretext. În decembrie 1968, puţină lume mai ştie că a fost o demonstraţie de Crăciun, în faţa ambasadei sovietice, neautorizată... În vara lui 1968 eram student la Cluj şi am fost în vacanţă în Vrancea, la Găgeşti şi m-am angajat la ziarul judeţean. Ştiam de la Ceauşescu că să fiu antisovietic. Era prin august şi era un film sovietic prin oraş, despre care am scris o cronică devastatoare. Eram convins că putem scrie împotriva ruşilor. Ceauşescu, între timp, încercase să oprească (această tendinţă). Şi nu o să uit pe redactorul-şef care era gata-gata să mă bată: ”-Ai înnebunit? Cum adică să îi înjurăm pe ruşi?” Şi atunci mi-am dat seama că ei primiseră dispoziţie să ţină sub control acest antisovietism. Şi atunci, din 1969 a început renunţarea lui Ceauşescu la perestroikă (restructurare). Şi el, când l-a văzut pe Gorbaciov, şi-a dat seama că (perestroika) este o prostie. Gorbaciov a fost victima propriei iluzii, că s-a prăbuşit comunismul, devenind apoi, în Rusia, omul detestat pentru că a prăbuşit măreaţa Uniune Sovietică...

- Avem pe ecran o nouă imagine, în care se află delegaţia României, ( la ultima reuniune, în format vechi, a Tratatului de la Varşovia) condusă de preşedintele Republicii Socialiste, Nicolae Ceauşescu, secondat de premierul de atunci, Constantin Dăscălescu, lângă care se afla ministrul Apărării, de atunci, Vasile Milea. Dacă privim cu atenţie chipurile celor din delegaţia română, erau...oameni îmbătrâniţi...

- Noi nu putem înţelege decembrie 1989, prăbuşirea atât de rapidă...o ţară unde Ceauşescu era ales numai de Congresul partidului şi numai după atâta timp...Era şi preşedintele României. Totuşi era şeful statului ales în 1985. Urma să fie reales de Marea Adunare Naţională, în marttie 1990. Prăbuşirea atât de repede, pentru că, până la urmă, regimul Ceauşescu ne apare în decembrie 1989, ca o şandrama...

- Este dur termenul şandrama...

- Nu. Era o şandrama. Asta este foarte important pentru că de 30 de ani se supralicitează voinţa revoluţionară a poporului român. Eu am o părere bună despre poporul român, dar nu trebuie să ne autoiluzionăm... 

- O schimbare se dorea...

- Se dorea. Dar de 30 de ani şi văd că şi acum s-a reluat această propagandă, această demagogie  mă rog...caţavenciană, carageliană...anume poporul cu braţele goale, care a ieşit în stradă şi ce fioros era regimul şi cu toate că era fioros, puternic, până la urmă dictatorul a fugit şi o să vedem că nici măcar nu este vorba de o fugă...pentru că poporul a ieşit cu braţele goale. Eu când aud de braţele goale îmi sare troleul...Acestea sunt cuvinte. La nicio revoluţie din istorie nu au fost braţele goale... Dacă observaţi, cine cercetează decembrie 1989, evenimentele începând de pe 16 şi terminând pe 22, la ora 12.06, când pleacă elicopterul (cu Ceauşescu, de pe acoperişul Comitetului Central) observăm că nu funcţiona nicio manetă.

- Îmi place afirmaţia...nu funcţiona nicio manetă...

- Manetele lui Ceauşescu nu funcţionau. De ce? Principalul motiv, apropo de bătrâni, era că regimul era şandrama. Nu mai funcţiona nimic. Totul se concentrase pe Ceauşescu. Toată lumea aştepta, Securitatea, Armata, ordinele lui. Dacă, în perioada respectivă, diferite instituţii, judeţene de partid, ar fi avut independenţă...

- Autonomie decizională...

- Da. Ei toţi aşteptau, pentru că nu ştiau cum reacţionează Ceauşescu.

- Dar să vă fac o confesiune. Poate nu ştiţi şi este bine să luaţi în calcul. Ştiţi când a pierdut Ceauşescu Armata? În august 1989, când Elena Ceauşescu, cu de la sine putere, i-a spus generalului Milea că nu va fi nicio avansare în Armată. Şi erau avansări la termen, meritate, şi oamenii ( din Forţele Armate ale României) atunci au zis, pentru prima dată, să se ducă (cuplul Ceauşescu)...

- Aveţi dreptate. Foarte bună observaţia, reamintirea acestui amănunt. Armata, Securitatea, cea mai mare parte a nomenclaturii sufereau la fel ca şi restul populaţiei...

- Corect.

- În cartea lui Rogojan – “PUTEREA UMBREI” -, dialogurile lui cu Dan Andronic, la care am făcut prefaţa, spune un lucru foarte important, care se regăseşte în “Balanţa”, filmul regizat de Lucian Pintilie. Securiştii, cu excepţia poate a ălora din frunte şi ei sufereau de lipsa de alimente. El povesteşte o chestie unică. Pentru că COMTIM-ul producea carne...

- COMTIM-ul fiind la Timişoara...

- Pe cursele TAROM, interne şi internaţionale, pe ultimul rând, era un ofiţer, de la Securitate, cu pistol, care se numea “Şoim”. Aceşti...”şoimi” aduceau carne de la Timişoara.

- Dumneavoastră aţi fost la COMTIM, în Timişoara?

- Nu. N-am fost...

- Ştiţi cum era?

- Cum?

- Exact cum sunt condiţiile de servire din mall-urile de azi. Ultramodern. Deci lumea se ducea şi cumpăra de acolo...

- Da. Asta vreau să spun. Întreruperile de energie afectau, în Bucureşti, nu numai pe cetăţenii din Balta Albă, ci şi pe ceilalţi...cu excepţia, nu ştiu, bănuiesc a vilei lui Ceauşescu, deci afecta pe toată lumea. Măsurile, aproape demente, de austeritate, au făcut ca Nicolae Ceauşescu să fie în situaţia în care îşi pierduse sprijinul Armatei, a Securităţii, a unei mari părţi a populaţiei...

- Totuşi cine a vrut ca Armata să fie contra Securităţii, în Decembrie 1989?

- Comunismul se prăbuşise prea uşor, în Est. Ceauşescu se considera, la un moment dat, un geniu nemuritor, că aşa sunt la un moment dat oamenii politici, când ajung să se convingă că ei fac totul. Al doilea motiv este că nu a funcţionat nimic. Atunci toată lumea aştepta ordinele lui. Şi atunci sistemul era ruginit. Nu funcţiona nimic, din punctul acesta de vedere. Al treilea motiv este faptul că Nicolae Ceauşescu este victimă, noi nu am avut presă liberă. Eu am studiat perioada 16-22 decembrie 1989. Pe 16 încep evenimentele la Timişoara. Public nu se ştie nimic.

- Da, dar la “Vocea Americii” şi “Europa Liberă” se dădeau informaţii...

- Nu, eu vorbesc de informaţii oficiale, în presa românească. Pe 20 seara vine Nicolae Ceauşescu şi ţine acel discurs în care afirmă că la Timişoara sunt agenturi străine...Omul care nu asculta “Europa Liberă” îşi zicea că parcă nu era nimic. Cum adică brusc ( au apărut evenimentele)? Nu înţelegea. Adică gândiţi-vă că era un mister total, dar dacă ar fi fost o minimă presă liberă, s-ar fi dat de la Timişoara breaking news, s-ar fi arătat că au fost vandalisme etc. Şi lumea s-ar fi împărţit în două. Unii ar fi fost cu “huliganii”, alţii cu Ceauşescu.

- ...Apariţia lui Mircea Dinescu la Televiziunea Română a fost un şoc, pentru multă lume, domnule Cristoiu.

- Am studiat foarte mult povestea cu televiziunea. Ştiţi că eu sunt autorul unui interviu cu generalul Stănculescu...

- Aţi avut multă răbdare la acel interviu...

- Două au fost. Ultimul a fost realizat când (generalul) era la puşcărie şi a venit şi a comentat procesul lui Ceauşescu, la B1Tv. Este antologic, în istoria presei mondiale, când el face avionul de hârtie şi mi-l aruncă mie. Este un interviu antologic, dar înainte de asta, cu un an sau doi, am avut un interviu, care era la Naşul, era Radu Moraru moderator, şi eram mâna a doua, ca de obicei, şi în care Victor Stănculescu a recunoscut, pentru prima oară, că a fost o lovitură de stat militară. Victor Atanasie Stănculescu este numit, verbal, la zece şi ceva, ministrul Apărării. Şi el se duce la structura operativă şi întoarce toate ordinele date până atunci de Milea. Practic, fără să ştie Ceauşescu, el preluase puterea. Şi la ora 16.00 dă puterea lui Ion Iliescu. Şi atunci a venit vorba de televiziune. Şi atunci i-am spus că a văzut că era un întreg tărăboi la televizor...Zice:”Domnul Cristoiu, mă uitam...puteam să opresc emisia prin releu...”

- Care era la Palatul Telefoanelor...

- Stănculescu a mai spus că el controla totul şi acela era un spectacol de care avea nevoie poporul român...

- Un show...

- Da era un show, dar de fapt puţină lume ştie că butoanele...armata răspundea nu la ce se spunea la televizor, ci la ordinele directe date de el pe telefon...

- Pentru că exista ierarhia militară...

- În timp ce poporul era pe străzi, Dinescu era la televizor, era un show de televiziune, de fapt Stănculescu controla situaţia, mi-a plăcut imaginea asta, în care generalul făcea toate mişcările. Deci, între ora 11.00 şi ora 16.00, noi am avut dictatură militară. Am avut o juntă militară care a condus ţara. Şi cum se întâmplă foarte bine, în istoria modernă, junta militară dă puterea unor civili, anume lui Ion Iliescu.

- Cu precizarea că eu, de exemplu, ca ofiţer activ, când l-am văzut pe generalul Ştefan Guşă că a apărut la televizor mă aşteptam să spună că Armata menţine puterea, şase luni de zile partidele politice se organizează, iar alegerile vor urma după şase luni. De ce nu s-a întâmplat asta?

- Dar nu Guşă dăduse lovitura de stat.

- Bun, dar eu nu aveam informaţiile Dumneavoastră.

- Corect. De ce Armata a dat puterea lui Ion Iliescu, poate că un răspuns ni-l dă o altă ciudăţenie remarcată de mine, apropo de televiziune. Pe 22 decembrie 1989, la ora 14.00 Ion Iliescu vine la televizor. Era directorul Editurii Tehnice. Toţi cei de la TVR, Dinescu, Caramitru, Sergiu Nicolaescu, erau de 100 de ori mai mari şi vedete, personalităţi, puţină lume îl ştia pe Ion Iliescu.

- La nivelul opiniei publice aveţi dreptate, dar la nivelul aparatului de partid era altceva...

- Eu vorbesc de opinia publică. Ion Iliescu vine este aplaudat şi spune aşa: ”acum 20 de minute l-am sunat pe generalul Stănculescu (care era ministrul Apărării), mi-a spus că a întors unităţile în cazărmi şi la Sibiu este o problemă...” Păi Ion Iliescu era directorul Editurii Tehnice. În ce calitate l-a sunat el pe Victor Stănculescu?

- Era perceput ca noul lider...

- Da, dar de ce nu i-a zis generalul: “Cine sunteţi Dumneavoastră?”...Stănculescu îi dă un raport. Asta spune multe. Sigur, ulterior, generalul mi-a explicat că vedea cum în Comitetul Central se făceau diferite grupări şi până la urmă el a decis, cu de la sine putere...

- Asta este ironia emisiunii noastre...el a decis...

- Nu. N-a decis. Era un plan să fie Ion Iliescu... În primul lui discurs, pe care îl ştiu aproape pe de rost, spune aşa:”Ceauşescu a întinat idealurile nobile ale socialismului”. Atenţie! El nu se desolidarizează de comunism. El este perestroikist. Spune că într-adevăr Ceauşescu, mă rog, tiran, fără inimă...dar nu zice un moment că s-a prăbuşit comunismul...Ba chiar se adresează folosind termenul tovarăşi. Nu uitaţi că în balconul Comitetului Central, când a reluat formula cu tovarăşi...lumea a strigat:”Fără comunişti!”

- Şi apoi a schimbat discursul...

- Acela a fost momentul care a declanşat...

- Dar, de ce, după 30 de ani sunt mulţi care întinează realitatea acelor zile? Şi vor să o transforme, să o rescrie. Şi noi, cei care am trăit evenimentele, simţim minciuna. Minciuna publică.

- Pentru că de 30 de ani... există o expresie în cercetarea istorică, aceasta se numeşte principiul rescrierii trecutului, în interesul prezentului. Să vă reamintesc că la 23 august 1944, cât a existat comunismul, periodic schimba ceva. Prima dată a fost eliberarea de sub jugul fascist. După asta a fost revoluţia de eliberare naţională...Deci, întotdeauna trecutul se rescrie în interesul prezentului. După părerea mea, după 30 de ani a venit momentul să îl tratăm pe Ceauşescu ca un personaj strict istoric. Să nu îl mai folosim în bătăliile prezentului. Să tratăm Securitatea strict istoric. Adică nu cu patimă. Şi evenimentele de la vremea respectivă să le tratăm strict istoric.

- Apropo de asta. S-ar putea să vă şochez, dar simt nevoia să vă întreb. Eu cred că este momentul să se acorde o amnistie, pentru toţi cei implicaţi, în evenimente, cei care vor spune cine le-a dat ordin să tragă. Pentru că la trei decenii distanţă, părinţii, rudele celor care au trecut în nefiinţă au dreptul măcar să ştie cine a dat ordinul respectiv. Şi aici nu este vorba doar de un om. Ce părere aveţi?

- Da. Este o idee interesantă. Ar fi depărtarea asta, pe care o cere istoria. Xenopol spune un lucru extraordinar. El afirmă că l-a apucat pe Alexandru Ioan Cuza, chiar era copil când el era domnitor. Ar fi vrut să îl trateze pe Cuza ca şi cum ar fi scris despre un faraon. Istoricii, susţine Xenopol, trebuie să se depărteze de evenimente, să nu aibă patimă. Ori noi, după 30 de ani, avem aceeaşi patimă, din 1989, în loc să analizăm la rece. Nu este nicio problemă. Lovitură de stat. Revoluţie. Nu contează. Până la urmă este clar că Nicolae Ceauşescu trebuia să cadă. Era o fatalitate istorică...

- Atunci aţi simţit că asistaţi la un teatru politic, care se apropie de epilog?

- Da...În 1989, în primăvară, a avut loc la Teatrul Naţional din Craiova, premiera cu “Unchiul Vania”, cu Tudor Gheorghe. Pe vremea aceea Naţionalul din Craiova era extraordinar. La această premieră a venit primul-secretar, Ion Traian Ştefănescu, care era la Dolj. Un tip îndrăzneţ, modern. 

- Unii chiar îl vedeau un succesor... 

- ...În pauză, am ieşit în hol. El m-a luat de umeri şi mi-a zis:”Ioane se termină!” Deci, sentimentul că se duce totul era în tot sistemul... Eu simţeam că nu mai merge. Ţin minte că am fost în 1989 la o şedinţă, a Consiliului Culturii, era ceva la Casa Scânteii. În timp ce băteau câmpii, doi trei la tribună, mai toţi erau la bufet ca să cumpere de mâncare. Era activul! Nu mai funcţiona nimic, nimic!

- Una era faţada şi alta realitatea cruntă.

- Eu vreau să subliniez că Nicolae Ceauşescu s-a prăbuşit el, nu l-a prăbuşit nici poporul...a fost de ajuns un cot dat şandramalei frumoase, cu culori...un brânci...

- Dar nu credeţi că în această prăbuşire a lui a jucat un rol nefast, machiavelic şi partenera lui de viaţă?

- Până la urmă conducătorul României era numit Nicolae Ceauşescu. Din punct de vedere istoric nu mă interesează că ea l-a influenţat. Sigur că ea l-a influenţat. Nu mă interesează, pentru că, până la urmă responsabilul este el. Dar puţină lume ştie că Elena Ceauşescu nu l-a influenţat numai în calitate de nevastă. Ea însăşi avea o mare putere. Era şefa cadrelor. Ea îşi făcuse, în Comitetul Central un grup. Din acesta făcea parte Emil Bobu, Eugen Florescu, de la presă. De exemplu, Constantin Mitea, care era şeful secţiei presă era cu el, cu Nicolae Ceauşescu, în timp ce Eugen Florescu, care era adjunctul lui, era cu ea...

- De ce, totuşi a fost preferat (în locul lui Nicolae Ceauşescu) un om care nu lua decizii? Doar pentru faptul că (Ion Iliescu) era calm, surâzător trebuia să fie liderul noii Românii?

- Despre Ion Iliescu am scris un lung studiu, rezultatul unei cercetări de arhive. Eu mi-amintesc că eram la Cluj, student. Şi eram şeful subredacţiei “Viaţa studenţească”, în 1969...Şi ţin minte că am fost chemat la Bucureşti, ca şef de subredacţie, şi am ajuns acolo unde a fost Senatul pe vremuri, vizavi de Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. Şi eram pe hol, şi vorbea Ion Iliescu. Nu o să uit această secvenţă. În hol eu eram printre cei entuziaşti, cum era multă lume atunci. Ion Iliescu era steaua...

- Bun orator, trebuie să recunoaştem.

- Era considerat succesorul lui Ceauşescu. Făcuse Biroul de Turism pentru Tineret / BTT. Fusese la UTC. Şi cineva, nu mai ţin minte cine, cred că un activist, a zis atunci că numai vorba este de el... Ion Iliescu nu a fost trimis în exil, la Timişoara, cum s-a spus. Nicolae Ceauşescu avea o concepţie folosită şi la Nicu. Ion Iliescu lucrase numai în birou... Această şedere în birou te rupea de realităţi...Ceauşescu l-a trimis la Timişoara lăsându-l în continuare membru al Comitetului Politic Executiv. Ion Iliescu era secretar cu propaganda la Timişoara, în timp ce primul-secretar nu era membru al executivului (menţionat mai sus)...

- Credeţi că această preţuire a lui Ceauşescu pentru Iliescu pornea şi se baza şi pe dialoguri, între patru ochi, între ei, de-a lungul timpului?

- De-a lungul timpului, Iliescu a fost un protejat al Elenei Ceauşescu, pentru că nu trebuie uitat următorul lucru. Tatăl lui Ion Iliescu, care fusese ilegalist, a fost în lagărul de la Târgu Jiu, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acolo, el s-a certat cu Gheorghiu-Dej. După 1944, tatăl lui Ion Iliescu a fost marginalizat. Am înţeles că a şi murit de inimă rea. În ultimă instanţă, Ion Iliescu era un adversar al lui Dej. Până la urmă, între Ceauşescu şi Iliescu s-a creat un fel de complicitate. El era copilul teribil al lui Ceauşescu...

- Nicolae Ceauşescu se gândea, probabil, că în mod paşnic va preda puterea succesorului...

- Da. Până la venirea lui Gorbaciov, când şi-a dat seama că acesta mizează pe Iliescu. Nicolae Ceauşescu avea două posibilităţi de a te executa. Una, cum a fost cazul lui Cornel Burtică, care din secretar al Comitetului Central şi ministru a fost trimis de Ceauşescu inginer simplu la Ploieşti. Făcea naveta, povesteşte Burtică în cartea lui de memorii. Să vedem traiectoria lui Ion Iliescu. Este trimis secretar cu propaganda, la Timişoara...După asta este trimis la Iaşi, prim-secretar. După asta este trimis la ministerul apelor. Apoi la Editura Tehnică, unde nu avea nicio treabă. El nu a fost niciodată exclus...

- Deci refuzaţi termenul de...mazilit?

- Păi cum să fie mazilit? Era director de editură. Avea, totuşi, măcar şofer...

- Vreau să vă relatez un fapt. Eram în biroul comandantului actualei Academii a Forţelor Terestre, din Sibiu, acesta fiind generalul Vasile Apostol, la momentul respectiv. A sunat telefonul scurt. La telefon era preşedintele Ion Iliescu. Am asistat la dialogul acesta. Iliescu i-a cerut generalului să verifice în oraş dacă este o manifestaţie muncitorească. A fost asigurat că nu era aşa ceva. Generalul Apostol a şi verificat situaţia din centrul Sibiului plecând în oraş cu maşina de serviciu, în care m-am aflat şi eu. De unde nesiguranţa preşedintelui Ion Iliescu, în alte organe, de a apelat la comandantul garnizoanei Sibiu?

- Ca şi Ceauşescu, nu avea încredere în Securitate. Amândoi aveau încredere în Armată. Cu serviciile secrete este bine să nu ai încredere în general...Nu ştii niciodată... 

- Trebuie să recunoaştem că sub conducerea lui Ion Iliescu a fost invitată România să intre în NATO. Probabil a fost cel mai temperat preşedinte al României postdecembriste. 

- Poate să pară paradoxal ce spun acum...Din 1990, până în 1996 am fost în prima linie a bătăliei cu Ion Iliescu, într-o perioadă în care Iliescu era foarte puternic. Cu toate acestea nu pot să nu recunosc, ca om lucid, că în 1990 a fost de o sută de ori mai multă democraţie decât acum.

- De ce?

- Ion Iliescu era activist luminat. Şi el şi alţii aveau complexul presei. Aveau complexul democraţiei. Acuzaţia că nu sunt democraţi li se părea înfiorătoare. Iliescu vroia să pară, să treacă drept un om luminat, care recunoaşte rolul presei. În ’90 eu am făcut două mari săptămânale anti-Iliescu, “Zig Zag” şi „Expres Magazin”, 700.000 de exemplare, unde eu eram în prima linie a bătăliei cu el...

- Aţi scris pagini întregi, în fiecare număr...

- Da, dar cu toate acestea mie nu mi s-a întâmplat nimic. Pe când au venit democraţii, în 1996 şi eu am fost unul dintre cei care au contribuit la victoria Convenţiei Democratice, aceştia au fost mult mai...dictatori. Să te ferească Dumnezeu când vin democraţii la putere. Ei n-au complexe, de presă liberă. Şi atunci, tocmai pentru că nu au şi trec în ochii Occidentului ca fiind democraţi ei încalcă regulile... Uitaţi-vă la presa de acum. Asta este presă?

- Apropo...Faptul că aveţi răbdare; aveţi timp; răspundeţi unor invitaţii; mergeţi la diferite posturi de televiziune relevante este şi pentru că vreţi să luaţi pulsul jurnaliştilor de azi?

- Nu. Pentru că sunt jurnalist. Normal ar fi acum, la vârsta mea, fie să mă închid în bibliotecă şi să scriu numai cărţi, să fac cercetare. Fie să mă duc în Cişmigiu şi să joc table, pentru că teoretic mi-am încheiat cariera de jurnalist. Dar eu sunt jurnalist...

- Vă simţiţi conectat la fluxul de date...

- Sunt bolnav după fluxul de date. De asta nu îi înţeleg pe unii tineri jurnalişti tineri, care afirmă că li s-a terminat programul. Cum să se termine programul? Jurnalistul este jurnalist 24 de ore din 24 de ore. Cred că principala trăsătură negativă a presei de azi este absenţa patimii. Adică absenţa acelui morb de gazetar, cu care te naşti. Dacă nu îl ai, degeaba...

- Dar până unde poate merge patima, la un jurnalist?

- Patima, la un jurnalist, vine din nevoia de informaţie...Eu nu pot trăi fără informaţii, adică informaţii de culise. Nu informaţii publice. Am curiozitatea uriaşă de a mă întreba: de ce? Ce fel de presă avem noi, când adjunctul şefului SPP, pleacă, este trecut în rezervă, pentru că a fost găsit de DIICOT la acea afacere, la clinica aia...Este suspectată şi consiliera Dobrovolschi, care a demisionat. Păi în America acesta era subiectul numărul 1 al presei. Nu de comentariu. De investigaţie. În momentul în care se întâmplă aşa ceva acolo – pentru că (în exemplul dat) a fost o breşă de siguranţă naţională – pot să spun în premieră. Eu o să scriu. Deci, acolo, aşa zisul drog te făcea să spui. De ce este breşă de securitate? Uite că fac o dezvăluire. Pentru că acea clinică, care funcţiona de trei ani, înfiinţată sub guvernarea Boc... avea o cetăţeană, englezoaică şi un domn, Tom, suspectat că avea treabă cu serviciile. Eu nu cred că avea treabă cu serviciile (secrete) englezeşti, cred că era sub steag străin. Poate că era al KGB-ului (FSB-ului). Pe acolo a trecut toată elita, puţină lume ştie. DIICOT a prins în flagrant delict doi inşi. Adjunctul şefului SPP?!...

- Totuşi nu vi se pare ciudat că românii care s-au dus acolo, nici măcar unul dintre ei nu şi-a pus întrebarea: ce este dincolo de acest paravan?

- Unde erau serviciile secrete din România?...Există date clare că acel drog era folosit de servicii secrete ca să spui...Se pare că toţi ăia care se duceau acolo, când intrau în transă vorbeau şi erau înregistraţi, de englezul ăla. Nu înţelegeţi că avem cea mai mare breşă de securitate, după Pacepa?...Unde erau serviciile secrete, de protecţie a Constituţiei?

- Chiar credeţi că nu au fost şi alte microfoane, ale serviciilor noastre?

- Poate au fost, dar eu spun ca breşă de securitate...Domnul Boc a fost chemat acum, nu ştiu ce a spus, ca martor, deoarece el, când era premier şedea pe Calea Victoriei, într-o clădire unde, pe aceeaşi scară şedea şi englezoaica...

- Ca din întâmplare...

- Nu era normal ca serviciile secrete să se sesizeze că premierul României este cocoloşit de o englezoaică, care se ocupă cu... Şi în acest moment, dacă aveam presă americană, în toate redacţiile erau şedinţe de sumar şi s-ar fi cerut redactorilor să caute de ce a demisionat ălă...de ce a demisionat aia...ştia domnul Pahonţu de ăla?...Cum să se ducă adjunctul lui?

- Bun. Şi atunci de ce tocmai acum a izbucnit acest scandal? Pentru că s-au încheiat alegerile prezidenţiale şi acum nu mai contează?

- Da. Dar după ce a izbucnit scandalul s-a pus batista pe scandal. Dumneavoastră aţi observant că nu se mai scrie (despre asta)? Eu am dat un exemplu de presă, că în America presa, acum, dezvăluia totul...

- Practic, dumneavoastră devoalaţi o omerta imagologică...

- Nu. Eu devoalez o omerta imagologică unde presa nu se mai numeşte presă. Misiunea principală a presei este să spargă seifuri. Puterea, întotdeauna se apără. Păi misiunea presei independente este să vadă de ce nu se spun anumite lucruri...Lipseşte presa liberă şi curioasă.

- Cum vedeţi România la trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989?

Ion Cristoiu, liber de prejudecăţi, la 6TV. 

- România este aceeaşi de pe vremea unui domn numit I.L.Caragiale. Eu nu îl suport pe Caragiale, şi ca publicist şi ca prozator, publicistica lui am citit-o de două ori, cu creionul în mână, deoarece este greu la ora actuală să ieşi din Caragiale. Parcă noi trăim exact ca în opera lui. Este greu de imaginat că un geniu a putut să sesizeze, înainte de 1900, când era România mică, nişte trăsături ale românilor, care sunt valabile şi azi. Deci, noi purtăm acest blestem. Au trecut 30 de ani, dar noi purtăm acest blestem. Printre care, refuzul procedurilor. Refuzul respectării legilor. Incidentul cu Gelu Voican-Voiculescu spune foarte mult. La 30 de ani de democraţie, de stat de drept, de respect al legii, unul şi-a îngăduit...nu se întâmplă nimic...ba chiar alţi oameni salută. Aşa ceva nu există nicăieri în lume. Un om public nu are voie să salute agresiunea. Dar după 30 de ani avem aceeaşi chestiune. Unii pot încălca legea, în numele unor idealuri sfinte. Acesta-i comunismul...Procedura spune că jandarmii trebuiau să protejeze pe Gelu Voican-Voiculescu. Era dreptul lui să se ducă. Era cetăţean. Mai ţineţi minte toate mitingurile în care ăia mergeau pe stradă, câţiva care îi agresează pe politicieni...De ce? Doar aceia erau cetăţeni...

- Ce aşteaptă cetăţeanul Ion Cristoiu de la România anului 2020?

- Aştept să fie, în sfârşit, România lucrului bine făcut, ceea ce nu cred că se va întâmpla. Adică România care trebuie să pună capăt lui... merge şi aşa. Care de 30 de ani funcţionează.

- 2020 va fi un an greu...

- Este un an greu, deoarece istoria este de genul feminin şi are hachiţe. Nu poţi să spui niciodată, în ianuarie 2020, ce va fi până în decembrie. Nu ştiu. Istoria poate ieşi oricând din ţâţâni.

- Vă mulţumesc frumos, domnule Ion Cristoiu. Vă doresc LA MULŢI ANI! Şi să aveţi parte de editoriale interesante şi cărţi pe măsura valorii Dumneavoastră.