Victor Stănculescu rămâne în istorie cu povara crimelor Revoluţiei şi cu pasiunea pentru păcănele: „Îmi place riscul. În zilele bune câştigam 60-70 de milioane de lei vechi“

Victor Stănculescu rămâne în istorie cu povara crimelor Revoluţiei şi cu pasiunea pentru păcănele: „Îmi place riscul. În zilele bune câştigam 60-70 de milioane de lei vechi“

Victor Atanasie Stănculescu. Portret la închisoare

În 2012, „Adevărul“ a realizat un interviu neconvenţional, în penitenciarul Jilava, cu Victor Atanasie Stănculescu, fost ministru al Apărării, personaj-cheie în Revoluţia Română. Stănculescu a vorbit atunci despre pasiunea sa pentru jocurile de noroc, despre decembrie ‘89, despre mitul casetelor explozive de la Revoluţie, pe care le-ar ţine într-un seif din Elveţia, despre cărţile pe care le-a citit în puşcărie, despre ţigări şi regrete.

În 2012, Stănculescu mai avea de ispăşit doi ani din pedeapsa de 15 ani pentru crimele Revoluţiei de la Timişoara. El fusese condamnat în 2008, împreună cu fostul ministru de interne Mihai Chiţac.

„Adevărul“: Sunteţi vinovat pentru ce s-a întâmplat la Timişoara?
Victor Atanasie Stănculescu: Cum să fiu vinovat? Pe linia ordinelor Ceauşescu-Ceauşeasca-Milea-Postelnicu-Coman, numele meu nu există. Dacă veţi citi motivarea sentinţei judecătoreşi vă pufneşte râsul. Că am pregătit trupele, că am preluat comanda, că am făcut. Nu am preluat nicio comandă! Pentru ce au scris ei acolo trebuia să fiu la Timişoara cu cel puţin o săptămână înainte! E o sentinţă scrisă de oameni care nu au nicio pregătire militară.

Cu Ion Iliescu ce relaţii aţi avut înainte de 1989?
Ne-am întâlnit o dată la Teatrul Nottara. A venit Ion Caramitru cu pianistul Dan Grigore. Iliescu stătea în primul rând, eu undeva mai în spate. Eram în relaţii bune cu Caramitru, la urmă m-am dus la el şi a venit şi Iliescu şi am schimbat câteva vorbe. A fost pură coincidenţă. Cu Ion Caramitru am avut o relaţie extraordinară, cum nu am avut cu mulţi. Şi în zilele Revoluţiei tot suna la mine acasă şi vorbea cu nevastă-mea, îi spunea de terorişti, de. I-am transmis să termine odată cu prostiile astea, că nu e nimic adevărat!

De unde ştiaţi?
Cum să nu ştiu? Nu avea cine să facă treaba asta. Era brodată o literatură pe seama teroriştilor şi atât. S-a dorit doar să se creeze panică.

Aveaţi multe relaţii în rândul actorilor?
Aveam, fiindcă am fost la sute de spectacole în Bucureşti. Cunoşteam toată lumea teatrului din România.

De ce au fost atât de mulţi actori la Revoluţie?
Aşa sunt ei, intră în rol.

„Ţin la ţara asta care m-a băgat la puşcărie“

În cartea de interviuri „În sfârşit… adevărul“, pe care aţi făcut-o cu Alex Mihai Stoenescu, vorbiţi  despre relaţia dumneavoastră cu spionajul britanic. Eraţi spion britanic?
Aşa interpretaţi voi! Invers nu puteam să fiu? Să spionez pentru România în Anglia?

Păi, numeau cei de la Balli un spion român în fruntea companiei lor pentru Europa de Est, după ’89?!
De ce să nu? Pe mine m-au iubit toţi, şi românii, şi englezii. Eu obţineam rezultate, aveam relaţiile care îmi trebuiau. Obţineam avioane, armament, eram eficient. Dădeau şi ei, dădeam şi eu, se făcea troc. Eu am fost omul care voia să facă pentru România, asta am fost! Voi ştiţi că nu am avut atâtea decoraţii din partea românilor câte am avut din partea străinilor? Dar chiar şi aşa, ţin la ţara asta care m-a băgat la puşcărie. S-a dus şi steagul, l-am găurit, s-a dus şi Imnul, nimeni nu-l mai ştie, nici măcar eu nu-l mai ştiu!

Nu ştiţi „Deşteaptă-te, române!“?
Nu-l ştiu. Păi „Trăiască Regele!“ îl ştiam pe de rost, şi acum îl mai ţin minte!

Pe imaginile de la procesul Ceauşeştilor se vede că făceaţi avioane în timpul pledoariilor. De ce făceaţi asta?
Începuseră să mă plictisească prostiile lui Dan Voinea (n.r. – procuror la acel proces). Era o nebunie! Avocaţii deveniseră şi ei acuzatori. Dan Voinea mă agita, mă enerva.

Şi cum aţi fi vrut să se desfăşoare procesul?
Nu aşa.

Dar cum?
Verdictul tot ăla trebuia să fie, dar procesul nu trebuia să arate aşa. Păi, ori eşti avocat, ori nu mai eşti avocat.

Dar deznodământul tot la fel – plutonul de execuţie?
Categoric! Aşa trebuia să fie. A făcut Sergiu Nicolaescu un film despre Revoluţie, l-a pus pe Iurie Darie (n.r. – între timp şi Iurie Darie a murit) să joace rolul meu. L-am văzut pe săracul Iurie la televizor, la Premiile „Gopo“. Era terminat, săracul, trist. Sper să nu ajung niciodată aşa.

Certificat de revoluţionar n-aţi vrut?
N-am vrut, deşi m-a rugat Bebe Ivanovici. Mi-a zis Bebe să iau, că am fost, dar eu am zis că dacă nu au primit nimic cei care au luptat în Al Doilea Război Mondial e penibil să dai unora care au stat trei ore pe stradă. Cei din război au fost în frig, în noroi, degeraţi, măcelăriţi. Au pătimit atâtea, şi pentru ce? Toţi s-au purtat urât cu Armata Română. Nu i-a mulţumit nimeni că a făcut totuşi Revoluţia.

Care a fost cel mai greu moment de la Revoluţie?
Când am fost faţă în faţă cu Ceauşeştii. M-am simţit atunci ca între două plutoane de execuţie.

Generalul scoate o mapă roşie, nu foarte voluminoasă, dar oricum ar putea încăpea o casetă video în ea.

Ne-aţi adus caseta care explică Revoluţia?
(Râde) Mai există legenda asta?

Există: că aveţi casete într-un seif, în Elveţia.
Să o întreţineţi. Dacă daţi de la 100 de milioane de dolari în sus v-o dau.

Nu aveţi nicio casetă.
Mai am memoria şi sper să nu o pierd.

Cum s-a născut povestea asta?
Eu am lansat-o, la nervi, în 2008, când au venit să mă ridice. M-a enervat că abia se pronunţase sentinţa şi ei au şi venit. Ce credeau, că fug?

Ce vreţi să faceţi după ce ieşiţi din puşcărie?
Eu am permisul de conducere pentru camion, pe ăsta nu mi-l ia nimeni.

Vreţi să vă faceţi şofer de camion?
Da, mă fac şofer de camion pe curse internaţionale. Am citit cincizeci şi ceva de cărţi, fiecare având între 100 şi 1.000 de pagini. Vreţi să vă zic?

Da, ziceţi-ne.
Am numerotat numărul de pagini, aici în tabel (n.r. – ne arată tabelul, e frumos, ordonat; începe să enumere: am citit „Memoriile lui Hadrianus“ –istorică; generalul zice înainte de tot felul de memorii şi completează de fiecare dată cu „istorică“ sau „politică“ sau „de aventuri“).

Credeţi în Dumnezeu?
Cred că trebuie să crezi în ceva dacă vrei să devii cineva.

Biblia?
E interesantă.

Continuă să enumere: Dan Brown, Decameronul, partea I, II, III, Mareşalul, Armta şi evreii de Alex Stoenescu, Povestea unei trădări, Înaintea piramidelor, Condamnat la discreţie, Dintre linii de Eugen Mihăescu (se entuziasmează: e extraordinar ce povesteşte Mihăescu, în pivniţa de la Cotroceni era plin de ţigări de contrabandă!)

Aşa.
Am mai citit „Stăpânii Golfului“. E foarte interesantă. A scris-o un tip, Ioan Dan, prin 1981. Nu ştiu cine e acest Ioan Dan, i-am dat telefon lui Răzvan Theodorescu şi l-am rugat să mă informeze. Sunt prieten cu Răzvan de când eram tineri.

Generalul remarcă: nu mai văd bine, am început să chiorăsc.

V-au degradat. Nu mai sunteţi general, sunteţi simplu soldat.
Da, dar aici, la penitenciar, am gradul asigurat. Toată lumea îmi spune „Domnule General”.

Când veţi ieşi…
Când ies afară am să fiu „former minister of Economy” (n.r. – fost ministru al Economiei), „former minister of Defence” (n.r. – fost ministru al Apărării), pe astea nu mai mi le ia nimeni.

În cartea lui Dinu Săraru (n.r. – „Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips“) există următoarea secvenţă: aţi pierdut 800 de dolari la lansarea primului cazinou din Bucureşti. E adevărată pornirea asta a dumneavoastră spre jocurile de noroc?
Da, recunosc, îmi plac.

De ce?
Pentru risc.

Vă place riscul?
Îmi place. Nu mai ţin minte episodul povestit de Dinu Săraru, dar eu eram printre puţinii din România care ştiau să joace. Învăţasem afară. Voi nu ştiţi, dar am câştigat sume la cazinouri din America. Am câştigat şi 4.000 de dolari în Nigeria!

În Nigeria?!? Şi vi i-au dat?
Cum să nu îi dea?

În ţară cam cât câştigaţi?
În zilele bune – 60-70 de milioane de lei vechi.

Nu vă pare rău că o să rămâneţi în istorie cu imaginea asta de general care joacă la păcănele?
Sunt exagerări. Presa…

Mai fumaţi?
Nu mai. Am fumat şi aici la Jilava, câte trei ţigări pe zi, una după fiecare masă.

Ce fumaţi?
Vogue – erau mai uşoare.

Cu cine mai staţi în cameră?
Stau cu un turc, condamnat pentru trafic de droguri. Are 54 de ani.

Vorbiţi cu el?
Cu cine să vorbesc? Cu turcul? Nu ştie să vorbească româneşte, ştie doar să ceară de mâncare. Nu ştie nici să scrie bine săracul, eu îi fac toate cererile.

Şi ce faceţi?
Mă uit la televizor.

Sunteţi la curent cu…
Cu tot.

Şi ce ziceţi de ce se întâmplă?
Ce să zic. „Monstrul de la Perla” (n.r. – asasin în vogă în martie 2012), dacă avea pistol de-al nostru „Carpaţi”, nu reuşea să omoare oameni. Pistoalele astea erau nişte pocnitori! Revoluţiile arabe cu armament din acesta prost s-a făcut, cu arme exportate de mine.

Când o să spuneţi tot ce ştiţi?
Mai bine tac.

Regretaţi ceva?
Nu regret nimic. Cum crezi că am ajuns să trăiesc atât? (n.r. - la momentul interviului, Stănculescu avea 84 de ani)?.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: