În acest stil şi într-un limbaj dubios-sprinţar de mafiot mărunt, de ciorditor de rând a socotit de cuviinţă să comenteze pe pagina lui de facebook fostul premier şi preşedinte PSD verdictul dat ieri de CNATCDU. Verdict care confirmă ceea ce ştiam cu toţii de 4 ani încoace. Şi anume, că domnul Victor Ponta şi-a dobândit titlul de doctor în ştiinţe juridice prin plagiat şi furt.

Numai puterea pesedistă şi armata ei de impostori, unii având chiar mari, impresionante titluri universitare, nu a vrut, ba chiar a impus cu forţa să se ascundă sub masă, sub preş, sub aparent insurmontabili munţi de dosare mincinoase. Făcând să nu se consemneze şi să nu se pedepsească raptul intelectual, plagiatul ordinar, murdar, urât mirositor, comis acum mai bine 13 ani de un doctorand pe nume Ponta Victor Viorel. Până atunci un mărunt, un insignifiant fost procuror, ajuns, drept recompensă pentru desăvârşita-i absenţă de coloană vertebrală secretar şef al Corpului de control al Primului Ministru. Prim-ministru în acea vreme fiind un alt mare manglitor, între timp fost puşcăriaş si fost sinucigaş de operetă al cărui nume este Adrian Năstase. Care i-a fost numitului Ponta Victor Viorel, pe care-l alinta spunându-i micul Titulescu, fals conducător ştiinţific, mentor politic şi, mai presus de toate, experimentat şi eficient învăţător al felului în care poţi parveni în stil pesedist în viaţă. Minţind, furând, bătându-ţi joc de semeni, de lege, de morală. Călcând chiar peste cadavre. Iar cum a minţi, a fura şi a-ţi bate joc e lege de bază, cod de conduită-n PSD, transmis din om în om şi mai cu seamă din preşedinte în preşedinte mărturisesc că nu m-a mirat deloc să văd că în ajutorul celui în fine public şi fără drept de tăgadă acuzat că a fost prins cu mâţa-n sac a sărit un alt condamnat penal, de astă dată doar cu suspendare: Liviu Dragnea.

E foarte bine că în vizorul noului CNATDCU se vor afla, cum ne-a înştiinţat deja noul său preşedinte, dl. acad. prof. Viorel Barbu, toate sesizările vizând suspiciuni de plagiate ce ar fi fost comise de alte nume cu oarecare greutate ale vieţii publice, politice îndeosebi, româneşti.

Numai că această operaţiune punctuală nu ajunge, domnul Barbu având perfectă dreptate atunci când identifica în inflaţia de doctorate de proastă calitate una dintre cauzele performanţelor actuale discutabile ale învăţământului superior românesc. Ar trebui mers la rădăcina răului şi s-ar cuveni în fine făcută o binevenită, necruţătoare curăţenie generală.

S-ar impune cât mai urgent controlate, luate temeinic la puricat şcolile doctorale şi componenţii lor din întreaga ţară. Aceasta presupunând şi reexaminarea cu maximă severitate a tuturor, a absolut tuturor titlurilor şi certificatelor de profesor universitar habilitat acordate în ultimii doi-trei ani în întreaga ţară prin procedee şi evaluări ştiinţifice sumare. Căzute în sarcina unor comisii a căror componenţă a ridicat frecvent multiple şi serioase semne de întrebare. Mult mai consistente şi mai îndelungate decât susţinerile publice ale unor teze sumare fiind, în schimb, în multe locuri şi universităţi, şi mari, şi mici deopotrivă, mesele sărbătoreşti date cu pompă şi largheţe la mână.

Nu trebuie uitat nici un moment că în cazul particular al plagiatului lui Victor Ponta s-au adus, preţ de patru ani, cu largul concurs al unor miniştri, al unui minister, dar şi al unor universitari înregimentaţi politic, recompensaţi cu funcţii pentru minciună şi tăcere vinovată ofense grave ideii însăşi de Universitate. Că au fost încălcate într-un chip ce n-ar trebui lăsat nepedepsit drepturile la fireasca autoreglare şi la eliminarea unui corp străin ale unei comunităţi academice - cea a Universităţii din Bucureşti - care, spre cinstea ei, nu s-a lăsat intimidată şi nu a făcut nici un rabat de la rectitudine şi demnitate.

Din nefericire, nu peste tot în ţară lucrurile stau la fel. Exemple negative sunt multe însă, iată!, am la îndemână exemplul cel mai - hélas - mult prea, întristător de apropiat şi din cale afară de jenant a ceea ce se consumă de două-trei săptămâni încoace chiar în Universitatea în care lucrez. Uneori pe nedrept, dar, din păcate, foarte adesea justificat şi în trecut acuzată de încălcarea gravă a unor norme academice şi de cinste absolut elementare.

Mai concret. Nu mi-aş fi putut imagina nici în cele mai teribile coşmaruri că la o facultate cu mulţi studenţi, dar şi cu un trecut parcă mult prea controversat, agitat şi, din nefericire, deloc onorant se va ajunge să fie desemnat în postul de decan un ins care, în timpul unui trecut şi întrerupt mandat, a fost acuzat de emiterea sub semnătură proprie a unui consistent număr de diplome de absolvire false. Sigur, insul în cauză, fiul fostului rector, un personaj controversat, cu veleităţi şi pretenţii de fondator şi de insolit patron, un om care a avut şi mari merite, dar care a comis şi un infinit număr de greşeli, de abuzuri şi de ilegalităţi imaginându-şi că totul îi e permis, pe care doar moartea l-a salvat de ani umilitori şi îndelungaţi de închisoare, a fost validat să participe la concursul de decan de Consiliul Facultăţii pe care astăzi o conduce. Normal era, însă, ca rectorul să-şi folosească autoritatea spre a spune NU, fie şi numai în numele unor principii de onorabilitate şi de păstrare a unor minime norme de imagine. M-aş fi aşteptat ca Senatul să îşi exercite şi el dreptul, să fie raţional şi să refuze validarea, tot aşa cum am sperat până în ultimul moment că ceilalţi decani vor refuza să-i fie colegi de Consiliu de Administraţie unui individ care în trecut a adus Universităţii mari prejudicii de tot felul. În primul rând, cum spuneam, o imagine grav afectată. Iată însă că numai la câteva zile după controversata numire însuşi asupra rectorului de abia reales s-au abătut nori negri concretizaţi în percheziţii şi reţineri la DNA ca urmare a acuzaţiei de luare de mită. Urmate de arest la domiciliu.

Am dat acest exemplu dezagreabil în primul rând pentru mine, spre a demonstra că nu peste tot comunitatea academică se poate sluji corect de instrumentele puse la dispoziţie de autonomia universitară ori că ar fi pregătită, că e dispusă ori că are tăria de a uza de drepturile ei în scop de autoapărare.

Tocmai de aceea cred că e nevoie de mecanisme nu doar interne, ci şi externe de reglaj, de supraveghere şi de apărare, puse la adăpost de intruziuni politice, ministeriale sau guvernamentale al căror principal rost ar fi acela de a proteja ideea însăşi de demnitate universitară.

Pe care nu doar cazurile Ponta, Licu, Oprea, Onţanu şi altele asemenea au pus-o în anii din urmă în dificultate.