Cea mai simplă o constituie realizarea planurile acţiunii respective. Asta este preocuparea principală pe timp de pace a ofiţerilor de stat-major care trebuie să prezinte comandanţilor planuri pentru absolut toate situaţiile imaginabile, cele care sunt supuse aprobării factorului politic şi, în ultimă instanţă, a Comandantul Suprem (în general, un civil cu zero pregătire militară, asta în afara dictaturilor de jucărie, ca cele plătite de americani în america Latină)t. Militarii aşteaptă ca decizia politică să definească atât termenii de angajament militar cât şi, pe cât se poate, durata şi scopul misiunii. Aparent, ce poate fi mai simplu?

Nu e aşa, deoarece obiectivele militare, în cazul în care sunt discutate de responsabilii civili ai unei democraţii clasice şi cu principii bine consolidate, nu există "în sine", adică, spre exemplu, ca în sălbăticia timpurilor trecute, să aibă în vedere pur şi simplu ocuparea unui teritoriu şi eliminarea tuturor surselor imaginabile de posibilă opoziţie. Nu se mai poate. Trebuie găsite explicaţii credibile pentru opinia publică, trebuie formulat un obiectiv politic complex. În acest sens, în ultima perioadă, cea mai obişnuită şi folosită sintagmă spune publicului că armata nu este nicidecum una de ocupaţie, ci îndeplineşte mandatul de a asista competent şi pe lungime la refacerea structurilor sociale şi economice din ţara odinioară inamică, acum pe cale de a face paşi decişi spre orizonturile de lumină, pace şi prosperitate. "Asistenţa pentru reconstrucţie" este, într-adevăr, un proiect în care, de fiecare dată, se angajează sume imense, interese pe măsură, dar cu deplină justificare umanitară deoarece, cum s-a spus încă de la început, popoarele din zonele distruse de război trebuie să vadă cum, treptat, se construieşte diferenţa, mereu (fireşte) în favoarea modelului occidental, evident Pax Americana.   

Au trecut anii, au murit foarte mulţi oameni, s-au cheltuit mii de miliarde de dolari.

Acum suntem în momentul în care se anunţă că  cele două mari acţiuni militare în care ne-am angajat la chemarea aliaţilor noştri strategici americani sunt foarte aproape de momentul în care se vor închide definitiv. Tocmai fiindcă am fost acolo, tocmai fiindcă a existat o foarte semnificativă contribuţie românească (în măsura exactă pe care ne-au permis-o pregătirea şi dotarea trupelor noastre) mi se pare ciudat şi destul de nedrept că politicienii şi, dacă li se dă voie să vorbească în public, comandanţii noştri militari, nu demarează un bilanţ oficial asupra participării României la operaţiunile din Afganistan şi Irak, apreciind dacă pierderile de vieţi omeneşti şi cheltuielile foarte mari au fost justificate de îndeplinirea obiectivelor generale asumate împreună cu aliaţii. Cât a investit şi cât  a câştigat România?

Ar fi interesant şi normal să avem un asemenea bilanţ exact în acest moment în care americanii încep să lucreze la planul retragerii din Irak şi, împreună cu NATO, îşi pregătesc plecarea definitivă din Afganistan. În plus, aşa cum era de aşteptat, britanicii părăsesc definitiv dispozitivul european prevăzut în termenii Politicii comune de apărare şi securitate. Nu sunt deloc nişte evenimente oarecare, primele reprezintă finalul celor mai lungi şi complexe angajamente militare din istoria USA şi din existeţa NATO, iar plecarea britanicilor din sistem are mai puţin o valoare operaţională foarte serioasă, cât arată cât de uşor se poate desface un angajament privind prezenţa într-o construcţie la care Marea Britanie a contribuit din plin pe plan teoretic.

Afganistanul rămâne un subiect dureros de evocat, atât pentru politicienii şi armata SUA cât pentru NATO şi obiectivele sale militare şi civile. Dacă vă amintiţi, americanii şi NATO chemaseră la luptă pentru a elibera ţara Afganistanul de talibani, consideraţi drept teroriştii înfricoşători responsabili de atacul din 11 septembrie şi, în general, vinovaţi de susţinerea şi pregătirea reţelelor teroriste din întreaga lume. Acum americanii sunt puşi în situaţia de a negocia cu talibanii care, în orice caz, în orice formulă politicoasă am vrea să prezentăm lucrurile, sunt într-o poziţie absolută de forţă şi vor reveni cu siguranţă la conducerea Republicii Islamice Afganistan, din momentul respectiv din nou guvernată de Sharia, neîdurătoarea lege islamică. Punct şi vom vedea cum, cine şi cu ce mijloace se va lua totul - absolut totul - de la capăt după ce va avea loc retragerea comună a militarilor NATO-SUA. Jens Stoltemberg, Secretarul General al NATO afirma pe bună dreptate că "am decis împreună să mergem în Afganistan. Procedăm acum la ajustările necesare de forţe şi vom părăsi împreună Afganistanul...iniţial, misiunea NATO era formată din mai mult de 100.00 de militari angajaţi în operaţiuni combatante. Azi, mai sunt 12.00 de trupe NATO, militari care au misiunea de a consilia şi forma forţele afgane. O mare parte sunt europeni şi canadieni..". Şi aşa se va pune capăt misiunii "Resolute Support" a NATO cu cei 12.00 de militari rămaşi (proveniţi din 38 de ţări, 8600 fiind americani).  Iar Trump, printre angajamentele electorale, a transmis că vrea ca retragerea soldaţilor americani să aibă loc până la Crăciun, adică mai devreme decât era iniţial prevăzut în acordul cu talibanii. Dar n-a precizat dacă lua în calcul numai forţele americane care acţionează separat pe teritoriul afgan sau include şi pe cei angrenaţi în operaţiunea NATO. Oricum, pe 22 octombrie, este prevăzut să se desfăşoare o reuniune foarte importantă a miniştrilor Apărării din statele membre ale Alianţei unde se vor discuta acest probleme, inclusiv ceea ce ar trebui să fie calendarul comun de retragere. Poate, în această perspectivă, ar trebui să fie prezentată public mandatul cu care merge acolo ministrul nostru al apărării.  Dacă nu de altceva, ca să nu se supere ambasadorul aliaţilor strategici, măcar din respect pentru morţii noştri din Afganistan.

Dacă nu ni se dă voie să vorbim, atunci, fireşte, subiectul e considerat neinteresant.

Dacă tot vorbim despre calendare de retragere a prezenţei militare militare dintr-un teritoriu cucerit şi menţinut până acum cu preţul a doarte multe pierderi umane şi cheltuieli imense, să amintim că pe 15 octombrie, la sediul ministerului irakian de externe a avut loc o reuniune în urma căreia s-a anunţat în mod oficial formarea unui "Comitet Tehnic care să preia sarcina coordonării între irakieni şi americani a procesului retragerii forţelor SUA din Irak" - proces care , teoretic, conform discuţiilor anterioare de la Washington, urmează să dureze trei ani.

În fine, Tim Barrow, ambasadorul britanic la Bruxelles a trimis doamnei Helga Schmid, secretarul generalal Serviciul european de acţiune o scrisoare prin care formalizează retragerea definitivă a ţării sale din toate misiunile desfăşurate actualmente în cadrul Politicii comune de apărare şi securitate. Din nou, ceva care (în principiu) ar trebui să fie interesant de comentat pentru politicienii noştri.

Sunt mişcări importante care vor avea urmări pe măsură care îşi vor căpăta reala semnificaţie după ce vom şti cine va lua deciziile la Washington, de ce susţinere se va bucura în Senat sau Camera Deputaţilor şi, mai ales, cu toate acestea vor amplifica sau nu presiunea pe graniţa de est UE/NATO cu Rusia. Cel puţin.