De Andrei Gheorghe nu mă va-ntreba, probabil, nimeni pe mine. În fond, ce-aş putea spune despre un ins pe care, de mortuis nihil nisi bene, văzându-l pe sticlă, nu pot afirma că n-am început prin a-l antipatiza? Al cărui succes, ca moderator în slujba unui oligarh, mi s-a părut cu atât mai regretabil şi detestabil cu cât părea, într-o tranziţie grea, să afişeze, ca stea tv, şi omniscienţă şi insolenţă şi aroganţă şi autosuficienţă şi infatuare şi o incisivitate greşit direcţionată?

Există, cert, alternativa tăcerii. Nu însă dacă în chestiune e improbabila moarte a unui jurnalist român ca Andrei Gheorghe, o rara avis în peisajul social, politic şi publicistic românesc. Un om care ar fi vrut cu tot dinadinsul să fie „mai degrabă viu, decât fericit“, dar a sfârşit, ca să nu mai fie silit să troleze „demnitari, medici, profesori, popi, îngeri, catedrale, antisemiţi, homofobi, legionari şi alte asemenea făpturi imbecile“, prin a nu fi nici una, nici alta. Ce se poate rosti despre un astfel de ins?


Că e bizar să ai două prenume apostolic-angelice, dar să te declari fără jenă şi regret „ateu“, admiţând, totodată, deschis, că eşti „religios“? Că dispunea, aparent mai singur fiind decât oricine, nu doar de două prenume ci şi de două patrii, una a mamei rusoaice, alta a tatălui aviator, o Românie pentru care, atacată fiind, ar fi „luptat cu arma în mână“?

Că scepticismul său pare justificat din moment ce, la perechile sale de prenume, familii şi patrii, la puzderia sa de iubiri şi preocupări, Creatorul l-a vitregit aproape ca pe Cain, dotându-l cu doar o singură inimă, una prea mare şi prea slabă pentru enormitatea şi intensitatea arţagului ei?

Sentimentele par a-l fi indus frecvent în eroare. I-au sugerat, între altele, să se facă gunoier, fiindcă slujbaşii salubrităţii îi păreau „nişte zei cu maşinile lor“ cu tot.

N-a putut, ca jurnalist, rezista acestei tentaţii într-o ţară plină de gunoi fetid la vârf. Cum n-a rezistat nici ispitei de a nu minţi nici în privinţa sa, nici despre alţii. Ori de a fi liber, cu tot cu neajunsurile, cu inconvenientele majore ale neatârnării şi ale răspunderii pe care o implică.

Dar truda pe care şi-a asumat-o l-a obosit vădit. Deloc de mirare. De vreme ce, sub „ceaşcă îl certa partidul, pe Facebook babe medievaliste l-au căznit, politicienii l-au ameninţat cu puşcăria, iar de bătaie tot nu a prins frică“. A rămas deci „chel, ateu, fumător, băutor“. N-a devenit „sportiv, vegan, biciclist“, nu s-a „închinat la cadavre“, a continuat să creadă „în cunoaştere, ştiinţă, raţiune, în bine şi în cartofi prăjiţi“, să nu dea „socoteală nimănui, să fie propriul lui stăpân“.

Ce l-a făcut special? Apartenenţa la regnul celor, rarisimi, care nu se dau în lături să-şi sacrifice interesele în numele candorii, loialităţii şi autenticităţii.

Încât, deşi credea, ruseşte, că „după saună“ va sări veşnic „în zăpadă şi va chiui fericit, iar caii săi vor alerga pe drumul ce-l alege, hopadirida!“, osteneala avea să-l dea, până la urmă, gata.

Nu mult mai lesnicioasă ar putea fi sarcina de a scrie necrologul unuia asemenea. Cum să întocmeşti, necruţător, bilanţ ca şi cum s-ar putea pune prea-plinului vieţii şi abundenţei viitorului capac? Se încheie oare drumul anumitor oameni cu ultima bătaie a cordului lor surmenat? Nu reverberează mai degrabă binele implantat prin libertate, adevăr, dreptate în sufletele celor care te ascultă şi te văd ori te citesc, îmbogăţind viaţa infinit? Încât, în acest caz, nu-mi pare adevărată vorba unui preopinent sagace, potrivit căruia „a mai plecat un unicorn... Şi lumea-i plină de mârţoage...“

În realitate, unicornul e pe-aproape. Ce l-a făcut special? Apartenenţa la regnul celor, rarisimi, care nu se dau în lături să-şi sacrifice interesele în numele candorii, loialităţii şi autenticităţii. Al celor capabili să ia distanţă de haznale şi de vidanjori, de presă ca bordel, să evolueze, să se autoeduce, să-nveţe.

Nu-i puţin lucru într-o ţară în care, vorba ziaristei Camelia Badea, „educaţia e cel mai redutabil adversar al PSD. Dacă ar putea, Dragnea ar condamna-o la închisoare pe viaţă sau chiar la moarte“. În care colectiviştilor cu pâinea, cuţitul şi limba de lemn nu le convine nici cinstea şi individualismul, nici alfabetizarea şi vorba românească nealterată.

Nu e puţin lucru într-o ţară în care, dacă eşti declarat mort, deşi trăieşti, pierzi în justiţie dreptul de a fi viu. Nu e puţin lucru într-o ţară a pensiilor neruşinate pentru securişti. Una condusă de penali care ar vrea să-şi vadă şi să-şi audă infractorul suprem afirmând, ca regele soare, l'état c'est moi.

Nu e puţin lucru într-o ţară în care, surdo-mut fiind, eşti amendat de jandarmerie cu mii de lei pentru că ai scandat „lozinci împotriva participanţilor la Congresul PSD“. Şi în care, la 30 de ani de la pretextata prăbuşire a comunismului, încă nu s-au retrocedat nici toate proprietăţile confiscate, nici dosarele celor urmăriţi de poliţia politică n-au ajuns încă toate sub control civil.

Şi cât de bine ştia Andrei Gheorghe să-şi ia neamul şi patria la rost. Cât de dur putea fi. De ce era neiertător? Pentru că o iubea nu cu asupra de măsură. Ci fără de măsură.

Nu e puţin lucru într-un stat ai cărui puşcăriaşi prezenţi, trecuţi ori viitori îşi găsesc aliatul cel mai de nădejde în ministrul justiţiei şi  vai, ocazional, în Curtea Constituţională. În care oligarhia trădează interesele naţiunii, lucrând s-o mute în Asia putinistă, dar se identifică abuziv cu „defăimata“, ca să-i poată expedia în puşcării pe cei care îi critică.

Şi cât de bine ştia Andrei Gheorghe să-şi ia neamul şi patria la rost. Cât de dur putea fi. De ce era neiertător? Pentru că o iubea nu cu asupra de măsură. Ci fără de măsură. Îi era ruşine că nu murise la Revoluţie. La 27 de ani. Se credea „laş“, un „colaboraţionist al sistemului trecut“, pentru că nu făcuse „nimic să-l dărâme pe Ceauşescu“. Pentru că nu fusese Doina Cornea sau Radu Filipescu.

Asta i-a fost „insolenţa“, „infatuarea“ şi „aroganţa“. La asemenea claritate morală cum să nu-i blesteme pe „conducătorii României şi-n puşcărie dacă v-aş băga pe toţi, cu nimenea nu aş greşi. Vă blestem cu spitalele, şcolile, şoselele, şpăgile, înfumurările şi prostia voastră agresivă... Să muriţi stând la coadă, să trăiţi din salariu şi să vă petreceţi bătrâneţea cu o pensie obişnuită, într-un oraş obişnuit... cu părinţii în întreţinere pe veci. Sunt obosit şi drumul nu se mai zăreşte“.

Dar se mai simte, frate. Şi ne dă viaţă neminciuna ta, care îmi pare o formă de răspuns valabil la întrebarea Lui. Să te odihnească, fie.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle