La New York continuă votarea i acum (la momentul postarii). Mă gândesc la prietenii mei români de peste ocean ṣi sper că ei se vor putea spăla pe dinṭi la ei acasă, fără să stea la vreo coadă. Nu de alta, dar sunt, pe alte meleaguri, mai “cetăṭeni” decât mulṭi dintre românii de acasă, care la primul tur au venit la vot doar în proporṭie de 52%, în condiṭiile în care votul celor de acasă contează enorm.

Mă întreb care ar trebui să fie imboldul principal, menit să te facă a acorda o oră din timpul tău, pentru a nu pierde ṣansa de a decide măcar cum îṭi pot fi următorii cinci ani? Poate speranṭa că îṭi va fi slujit interesul pentru o viaṭă mai bună, mai educată, mai sigură, mai conectată la lumea civilizată. Speranṭă pe care felul în care a decurs campania electorală nu a prea îndrituit-o, căci au dominat discuṭiile despre cum: cum să ṭipi mai tare, cum să minṭi mai mult, în defavoarea celor despre ce: ce viaṭă vom trăi, ce destin are ṭara în contextul regional ṣi global, actual ṣi viitor.

Ṣi cum ar trebui să arate purtătorul de stindard al speranṭelor noastre? Probabil că ar trebui să ne semene într-un fel, ca să ne simṭim reprezentaṭi de el, să gândească în acelaṣi sens, ca să sperăm că urmărim aceeaṣi ṭintă, să ne inspire încredere, ca să-l susṭinem. Teoretic, oricare dintre noi ar putea fi alesul, dacă am avea în noi - nu dacă ar părea că avem- condiṭiile intrinseci pentru a iubi ṣi a conduce o comunitate.

Pentru o scurtă ieṣire din vâltoarea votului de azi, vă propun să vedem dacă un român obiṣnuit ar îndeplini condiṭiile necesare, pentru a ne reprezenta.

Mai întâi, ar trebui să fie un om cu carte, căci orice experienṭă de viaṭă, fiind inevitabil limitată, nu îṭi poate singură aduce ṣtiinṭa de care ai nevoie pentru a conduce o comunitate. Trebuie să fii înṭelept pentru aceasta, adică să aduci semenilor tăi binele, adevărul ṣi frumosul. Ṣi unde să le afli, mai mult decât în învăṭătură?   

Românul pe care vă propun să îl cunoaṣteṭi se numeṣte Ionuṭ (alias John) Strugar ṣi locuieṣte de mulṭi ani în America. In aproape jumătate de secol putea să uite liniṣtit limba română, întrucât nu i-a trebuit în nici una din circumstanṭele vieṭii sale de acolo. Ṣi nici nu a făcut afaceri cu statul român, astfel încât limba să-i fi fost instrument de comunicare. Ṣi totuṣi...

Sanda Viṣan - Cum se face că mai vorbiṭi atât de bine româneṣte, după 43 de ani de America ?

Ionuṭ Strugar - Acest lucru se datorează mamei mele, care a insistat să vorbim româneṣte. Motivul pentru care mi-a rămas viu interesul pentru limba română a fost că, la plecarea noastră din România, mama a avut o valiza pentru fiecare din noi ṣi una pentru cărṭi. Am dus cu noi aceste cărṭi, din ṭară în ṭară, pe unde am fost ṣi le avem ṣi acum.

Mama îmi citea mie, căci la ṣapte ani îmi era greu să citesc Caragiale, Eminescu sau Creangă. Aṣa mi-a menṭinut interesul pentru limba română. O  mare parte din cărṭile astea sunt volume de poezie, pe care astăzi le pot citi foarte uṣor. In proză mi-e mai greu.

S.V. - Ciudat!

I.S. - Da, dar motivul este că mama mi-a citit ṣi m-a introdus în poezia română. Am apreciat acest lucru numai când am devenit adult ṣi am putut să compar poezia română cu cea engleză, americană, franceză ṣi latino-americană. Poezia română este specială, plină de înṭelepciune ṣi de umor. Româna este o limbă în care se poate gândi poetic uṣor. De asta am apreciat faptul că mama mi-a deschis această poartă în imaginaṭie ṣi în această lume poetică, la care n-aṣ fi avut acces, dacă nu îmi menṭineam limba română.

Din această cauză vreau să le menṭin ṣi eu copiilor mei, care vor trăi toată viaṭa în străinătate, pe undeva. Dar eu vreau să le dau acest cadou, să poată să cunoască ṣi să înṭeleagă poezia română.

Consider că limba română este superbă, are foarte multe nuanṭe ṣi foloseṣte dublul înṭeles. Ṣi acesta cred că e spiritul românesc. Aṣa suntem noi, românii: zicem ceva ṣi avem două sau trei înṭelesuri. Acest fapt aduce o complexitate în cultura română, care nu există în cultura americană, unde lucrurile sunt mult mai directe.

S.V. - Dar la ṣcoala americană, copil ṣi adolescent fiind, nu v-aṭi gândit: la ce îmi foloseṣte mie  limba română? In spaṭiul nord-american, cu româna vorbită acasă, nu v-aṭi simṭit cumva lost in translation?

I.S. - Nu, pentru că eu am găsit o metodologie prin care să pot lua ideile pur româneṣti ṣi să le găsesc un echivalent în limba engleză ṣi în mentalitatea anglo-saxonă, cu toate că acasă în America sunt considerat de toṭi american 100%. Dar, în acelaṣi timp, modul meu de a gândi ṣi de a mă exprima este puṭin diferit ṣi devine un lucru foarte interesant. Lumea este un pic intrigată, ṣi la universtitate, ṣi în modul meu de a scrie. Eu ṣtiu de unde vine: din pământul românesc. Acolo e rădăcina, dar ei văd numai frunzele ṣi florile. Deṣi uneori nu-mi găsesc cuvintele în română, fiindcă 95% din timp gândesc ṣi vorbesc în engleză, acel 5% are un impact mare.

Eu sunt pe jumătate moldovean, iar bunica mea era de origine din Basarabia. Cam jumătate din ce-i ieṣea pe gură -ṣi vorbea foarte mult!- era poezie, intra în rimă. Când voia să zică ceva, îi ieṣea în rimă, gândea într-un fel poetic. Eu am considerat întotdeauna că moldovenii sunt mai poeṭi. Ṣi mama e la fel, scrie poezie.

S.V. - Ṣi dv. păcătuiṭi la fel.

I.S. – Da, scriu poezie de plăcere, dar le scriu în engleză, deṣi, citindu-le, vezi imediat că sunt român, că au o “imprintă” [trăsătură, n.n.] impresionistă, pe care o au românii în felul lor de a gândi. Revin la copiii mei, care deja vorbesc româneṣte...

S.V. - Cel mare, care are doi ani.

I.S. - Da, dar vreau să ajungă la nivelul la care să poată să citească ṣi să aprecieze literatura română. Mi se pare mai important să poată înṭelege literatura română, decât să comunice pe stradă sau la restaurant. Adică vreau să înṭeleagă modul de a gândi ṣi să devină parte din ṭesutul lor.

Cum se vede, acest român vorbeṣte româneṣte mai bine decât mulṭi dintre românii de pe scena noastră politică. Vorbeṣte bine, fiindcă gândeṣte bine. Ṣi vrea ca ṣi în copiii lui americani să fie viu spiritul românesc. Pentru care sper ca, spre deosebire de cei de azi, aceṣti copii să nu stea la coadă, când vor fi mari ṣi vor vota.

Pentru rădăcinile româneṣti a făcut familia Strugar efortul de a-i aduce pe copii în România, pentru a-i boteza ṣi a-i familiariza cu acest spaṭiu, de la care se revendică.

Cea care se află la originea tuturor întâmplărilor este mama lui Ionuṭ, actriṭa Veronica Strugar. Anii în care juca pe scenele teatrelor româneṣti au trecut de mult, dar ea revine în ṭara ei, nu doar în momentele-cheie pentru familie.

Sanda Viṣan - Am văzut că nepotul dv. vorbeṣte româneṣte. La ce-i mai serveṣte?

Veronica Strugar -Ṭin la acest lucru. Un copil din familie de români trebuie să vorbească româneṣte. Noi suntem români, am ṭinut ca Ionuṭ să ṣtie de unde a plecat, care-i sunt rădăcinile. Ṣi mă bucur să văd că s-a prins lecṭia mea ṣi el vrea să transmită această zestre copiilor săi. Ca dovadă că am făcut un efort consistent să venim în ṭară, pentru botezul copiilor. Băiatul are doi ani ṣi fetiṭa, cinci luni.Nu e uṣor să vii cu toată familia, cu copii mici pe avioane, cu cărucioare, cu pampers-i. In plus, nu mai există nici zbor direct.

De ce facem toate astea? Pentru că suntem români. Băieṭelul, Luca, vorbeṣte româneṣte, sârbeṣte, engleză, atât cât poate vorbi un copil la doi ani. Sigur că nu mai ṣtiu dacă ṣi copiii lor vor mai vorbi româneṣte.

Sanda Viṣan -De câṭi ani aṭi plecat din România ?

Veronica Strugar - Din 1968. După ce am trecut prin mai multe ṭări din Europa, am ajuns la începutul lui ’75 în New York. Prima mea impresie a fost că nimeni nu lucrează ṣi toată lumea fuge pe străzi. Nu mai văzusem în viaṭa mea atâṭia oameni pe stradă!

Când pleci cu o profesie ca a mea, trebuie să uiṭi ṣi să accepṭi să faci altceva. In plus, când nu ṣtii nici engleza, e mai greu. Imi amintesc că m-am aṣezat la un Kentucky Fried Chicken ṣi i-am cerut chelnerului să ne aducă two kitchen [două bucătării]. El s-a uitat mirat la mine ṣi a înṭeles că doi pui voiam. 

S.V. - Ṣi cum aṭi trăit acolo ?

V.S. - In afară de furt ṣi prostituṭie, am făcut de toate. Am fost baby-sitter, am curăṭat prin case, am fost ṣofer de taxi în New York.

S.V. - Aṣa o persoană mignonă ṣi delicată ca dv.? V-a angajat cineva?

V.S. - Am fost vânzătoare într-un magazin unde veneau numai hispanicii, căci atunci mă descurcam puṭin în spaniolă, iar ei nu prea vorbeau engleză, trăiau strânṣi în comunitatea lor. Am detestat întotdeauna cuvântul ghetou ṣi nu mi-a plăcut să stau în comunitate. Deṣi iubeam românii, am stat deoparte o perioadă, până când m-am pus la punct cu engleza. După aproape 5 ani de călătorit…

S.V. - Prin diverse profesii…

V.S. - Ce profesii? Slujbe să le zicem. Am făcut multe, am lucrat în restaurante, m-am apucat ṣi de croitorie, deṣi am două mâini stângi. De ce? Aveam un copil, care nu mi-a cerut nici să-l aduc pe lume, nici să-l scot din ṭară, nici să-l învăṭ o altă limbă.Nimic nu mi-a cerut. Dar eu am ṣtiut exact ce vreau să fac din el, fiindcă mi-am dat seama că e un copil cât de cât dotat.

S.V. -Câṣtigaṭi destul de bine, ca să-l susṭineṭi pe băiat în ṣcoli publice sau private ?

V.S. - Numai ṣcoală publică. El este un exemplu foarte bun, chiar pentru americani, că a reuṣit prin sistemul public ṣi nu venind din cartiere foarte bune, pentru că nu îmi permiteam atunci să stau în zone foarte bune.

Dacă cineva îṣi imaginează că occidentul este uns cu miere ṣi lapte, se înṣeală. Occidentul e dificil, dar reuṣeṣti, dacă eṣti destul de puternic, ṣi se vede treaba că, în ciuda aspectului meu, eu am fost.  In prima zi când am ajuns în America, ne-a aṣteptat la aeroport o doamnă de la o biserică, care mi-a spus: vă preluăm ṣi vă instalăm într-un hotel. Era pe Fifth Avenue, la capăt, un hotel foarte dubios. Aveṭi o săptămână de stat, până găsiṭi altceva. Ṣi ne-a dat 20 de dolari, pentru mine ṣi pentru copil.

Cum am ajuns acolo, Ionuṭ, care e o fire curioasă, a ieṣit imediat din hotel. I-am spus să nu se îndepărteze, ca să nu se rătăcească. Aṣa l-am crescut, dându-i libertate, dar cu  limite stricte. Când se întoarce, îmi întinde 3 dolari. Am rămas trăsnită, i-am spus: ce-ai făcut? De unde i-ai luat? Zice: am văzut niṣte magazine cu zăpadă pe trotuar. Am întrebat dacă nu vor să o curăṭ.

S.V. -Vorbea engleza?

V.S. - Foarte puṭin.  Când a returnat lopata, proprietarul i-a dat un dolar. S-a dus ṣi la alṭi doi ṣi a venit cu trei dolari, care au fost foarte bineveniṭi.

A doua zi m-am dus pe Fifth Avenue, cât e bulevardul de lung, ṣi am intrat într-un restaurant. Cu engleza mea care vorbea din mâini ṣi din expresia feṭei, m-au înṭeles ṣi m-au trimis la subsol, la bucătărie. Mai erau acolo niṣte emigranṭi, care curăṭau ceapă, usturoi, de toate. O săptămână cât am stat la hotelul acela, am făcut niṣte bani.

Apoi m-am dus în Queens, unde am închiriat o cămăruṭă ṣi încet, încet ne-am aṣezat. Scopul meu era copilul, să meargă la ṣcoală, să înveṭe. I-am pus cheia de gât ṣi eu m-am apucat să lucrez. Cum îmi oferea cineva ceva, în vreo casă, sau plimbând câini, aveam grijă de pisici, când plecau oamenii în vacanṭă. Se plătea bine.

Până la urmă m-am pus pe picioare, dar asta a luat timp. După vreo zece ani mi-am permis să mă relaxez puṭin. De pildă, am lucrat undeva ṣi după cinci ani de zile mi-a dat o săptămână de vacanṭă. Sigur că am mai luat două fără plată ṣi am venit în România, să-mi văd mama.

Au trecut anii, copilul a crescut. I-am spus: Ionuṭ, am venit într-o ṭară unde poṭi să ajungi ce vrei, în afară de preṣedinte.

S.V. - Din cauză că nu este născut în America.

V.S. - Da. Dar trebuie să munceṣti. Ca mamă, eu voi munci orice este cinstit pe lumea asta, să pot să te ajut. Dar tu trebuie să decizi ce vrei să faci : doctor, inginer, arhitect, ce vrei tu, sau gunoier. Gunoierii erau bine plătiṭi, aveau pe vremea aceea 20$ pe oră, plus beneficiile sindicale. Mi-a răspuns : eu vreau să devin doctor. Când era mic, aici, în România, am o poză de la grădiniṭă, cu el, cu stetoscopul, că doctor a vrut să fie ṣi în sceneta clasei. I-am făcut tablou mare, de vreun metru, pentru biroul lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   

Veronica Strugar cu nepoata Mia, 2014 FOTO Arhivă personală/ John Strugar cu fiul său, Luca 2014

Dacă ar trebui să-l aleg pe acest român, ca să mă reprezinte, aṣ dori desigur să ṣtiu cum a ajuns acolo unde este, dacă succesul lui în viaṭă s-a bazat pe muncă cinstită sau pe afaceri cu statul. Aṣ dori, adică, să ṣtiu dacă parcursul lui în viaṭă seamănă cu al meu, sub acest aspect moral.

John Strugar este doctor în medicină, ṣeful Clinicii de neurochirurgie la Waterbury Hospital ṣi profesor asociat la Yale University, unde ṣi-a ṣi obṭinut specializările, începând cu anul 1990.

Sanda Viṣan - Sunteṭi doctor ṣi încă unul foarte apreciat, într-un domeniu de vârf al medicinei, adică în neurochirurgie. Cum aṭi ajuns aici?

Ionuṭ Strugar - Eram copil când am ajuns în Statele Unite. Intâmplător eram bun la ṣtiinṭă, mi-a plăcut foarte mult. Eu cred ca sistemul educativ din România este mult mai avansat decât în Statele Unite, la nivel de ṣcoală generală ṣi liceu.

S.V. - Era aṣa.

I.S. - Nu mai ṣtiu cum e acum. Eu am făcut o singură clasă primară în România ṣi ce am învăṭat eu aici încă se mai preda în clasa a VII-a în America.

S.V. - Până la nivelul gimnazial era valabil. De la nivelul universitar diferenṭele devin sensibile.

I.S. - Aṣa e. Mie mi s-a acordat o bursă la una din universităṭile la care am aplicat ṣi am învăṭat apoi.

S.V. - La care dintre universităṭi?

I.S. - La New York University, unde a fost cea mai bună bursă, aveau ṣi un program prin care te puteai duce verile în Franṭa ṣi era plătit. A fost un program nemaipomenit. Am vrut să studiez altceva decât medicină, dar, din cauză că eram bun la ṣtiinṭe, mi-a plăcut ṣi biochimia, ṣi fizica, ṣi luam cursuri opṭionale, ca astrofizica, mecanica cuantică, sau cosmologia, am avut totuṣi ocazia să trimit dosarul la medicină mai devreme ṣi am intrat.

John Strugar, alias Ionuṭ, a obṭinut o diplomă de bachelor la facultatea de chimie, dar ṣi una de master în medicină, la prestigioasa Universitate privată din New York, fondată în 1831 ṣi alma mater pentru 35 de laureaṭi Nobel.

Ionuṭ Strugar – Pentru master mi s-a acordat o bursă completă, ceea ce este mare lucru în America, fiindcă sunt foarte mari costurile. In State la medicină sunt patru ani ṣi mi-a plăcut foarte mult neurochirurgia, aṣa că mi-am zis că o să aplic acolo. E tot aṣa, un sistem competitiv, cu puṭine locuri ṣi mi-am zis că dacă nu intru, plec din medicină.

Sanda Viṣan - După ce aṭi făcut cei patru ani.

I.S. - Da. Am intrat însă la Yale University, unde, vreme de ṣapte ani, am studiat ṣi m-am specializat. Apoi am rămas profesor la ei, unde încă mai predau ṣi azi, continuându-mi practica de neurochirurgie.

S.V. - Fiind profesor universiar, aṭi practicat medicina în spitalul Universităṭii Yale ?

I.S. - In primii 13 ani am practicat numai în spitalul universitar, apoi am început să lucrez ṣi în privat, fiindcă, fiind atât de solicitat, în cel universitar au început să mă încurce anumite ineficienṭe. Dacă aṣ lucra numai la universitar, ar însemna că trebuie să lucrez ṣapte zile pe săptămână, de la ṣapte dimineaṭa până la 10 seara. E un sistem ineficient.

Iată încă un motiv pentru care l-aṣ aprecia pe un eventual candidat ca Ionuṭ: nu ar acoperi realitatea în poleiala minciunii ṣi ṣtie despre ce vorbeṣte nu de la consilieri, ci din propria experienṭă.

Sanda Viṣan - Dar Yale este o universitate privată de top, face parte din Ivy League. Cum poate fi ineficient sistemul din spital?

Ionuṭ Strugar - Este ineficient, fiindcă este un spital mare, complex. Instituṭiile care devin foarte mari au ṣi un sistem ineficient. Eu am devenit foarte eficient, în sensul în care o operaṭie care le ia colegilor din spital ṣapte ore, mie îmi ia două ore.

Dacă eu operez de la ṣapte ṣi termin la zece ṣi nu pot intra la următoarea intervenṭie decât abia la ora 12, nu pot să termin trei operaṭii până la 9 seara. Spitalele private sunt mult mai eficiente, sistemul funcṭionează mai rapid ṣi asta îmi permite să ies la ora 5 ṣi să mai ajung ṣi acasă, să mai văd ṣi copiii ṣi să mai am ṣi eu o viaṭă.  

Luca Strugar, 4 iulie FOTO Arhivă personală

Sanda Viṣan - In România, problemele sistemului medical sunt foarte sensibile ṣi cred că lumea e interesată să afle cum funcṭionează cel din America. Cum îl vedeṭi, ca om din interior, dar ṣi cu viziunea exterioară, pe care văd că n-aṭi abandonat-o?

Ionuṭ Strugar - Nu există sistem perfect nicăieri ṣi mai ales în Statele Unite. Dar acolo este destul de bun, toată lumea are acces la un fel de asigurare. Există o asigurare gratuită de stat, pentru cei cu venituri reduse, adică o familie cu doi copii, care câṣtigă până la 20.000$ pe an.  

S.V. - Ce servicii asigură ea ?

I.S. - Acoperă tot, dar plăteṣte atât de puṭin, incât mulṭi doctori nu o acceptă, fiindcă au costuri mai mari decât ce primesc de la stat. Dar, dacă vine la orice spital -ṣi spitalele sunt foarte bine dotate-, orice pacient este tratat, prin forṭa legii.

S.V. - La urgenṭă.

I.S. - Da. Iar pacientul nu trebuie să fie neapărat la limită. Poate să te doară spatele, ai un lumbago sau o hernie de disc. Te duci la urgenṭă ṣi eṣti tratat, fie că plăteṣti sau nu. Pacienṭii au acces la acest sistem complicat ṣi bine dotat, aṣa cum are tot restul lumii.

Apoi există pentru toṭi pensionarii, oamenii peste 65 de ani, un alt sistem, tot de stat.

In fine, există sistemul privat, care îṭi dă acces la mai multe ṣi la privilegii, pe care le plăteṣti. Doreṣti acces la orice doctor vrei, la superspecialistul X sau Y pentru copiii tăi, trebuie atunci să ai această asigurare privată, care la nivelul american este scumpă, dar nu imposibilă, mai ales după sistemul nou introdus în America. Cu 300 sau 400 de dolari pe lună poṭi să ai acces la asigurare medicală privată.

S.V. - Pentru întreaga familie?

I.S. - Da. E destul de bună, cu acces la majoritatea dotărilor. Sună mult: 4.000$ pe an, dar dacă câṣtigi 80-100.000$ pe an - cazul foarte multor familii din America- suma devine acceptabilă. Nu este un sistem perfect, e multă birocraṭie, de stat, de companii, dar, aṣa cum e, funcṭionează.

S.V. - Cu prilejul dezbaterilor din 2010, iscate de legislaṭia Obama în domeniul asigurărilor medicale, au ieṣit din nou la vedere cifrele: 26 de milioane de oameni neasiguraṭi în America. Era doar o temă de campanie sau e purul adevăr?

I.S. - Da, era. Acum sunt 25 de milioane, adică au scăzut cu un milion ṣi aṣa o să rămână, din cauză că este foarte greu să obligi lumea să cumpere un produs, adică o asigurare medicală. Un om de 27 de ani, care câṣtigă 4.000$ pe lună, nu vrea să cheltuiască 300$ pe lună, ca să cumpere asigurarea la care îl obligă legea.

S.V. - Zice că va fi veṣnic tânăr ṣi că nu i se va întâmpla nimic.

I.S. - Ṣi e greu să îl faci să cumpere. Legea care îl obligă există, dar nu are un sistem de impunere ṣi de sancṭiuni. Aṣa că va rămâne o mare parte din oameni care nu vor cumpăra asigurare medicală. Dacă, Doamne fereṣte, face un accident, vor fi luaṭi la spital, eu voi fi trezit în miez de noapte ṣi voi trata pacientul, ca pe toṭi ceilalṭi. Omul o să zică : n-am cum să plătesc, iar eu voi spune : bine, asta e situaṭia, sper să te faci bine ṣi data viitoare…

S.V. - Să ai asigurare.

I.S. - Nu. Să porṭi centura la maṣină, ca să nu zbori prin parbriz, la 100km/oră. Aṣa a fost până acum ṣi aṣa va fi ṣi de acum înainte. Sistemul nu s-a schimbat esenṭial.

S.V. - Fiindcă spuneṭi de accidente, din ce se alcătuieṣte majoritate cazuisticii dv. ?

I.S. - Fiind complexă, neurochirurgia este esenṭială pentru spitalele din America, fiindcă tratează mai multe domenii : traumele de cap ṣi de coloană vertebrală, tumorile, problemele vasculare, între care accidentele cerebrale Apoi sunt tratamentele pentru copii, epilepsia ṣi problemele ṣirei spinării, care sunt mai mult probleme reumatice. Acestea sunt numeroase, fiindcă aproape toată populaṭia de peste 60 de ani suferă de degenerarea coloanei.

S.V. - De ce ? E o boală a civilizaṭiei?

I.S. - Cred că din cauza longevităṭii.

S.V. - Trăim prea mult?

I.S. - Pe parcursul evoluṭiei, pe la 50-60 de ani eram deja în gura vreunui leu! Acum, fiindcă trăim aṣa de mult, corpul se depreciază: începe procesul de degenerescenṭă a coloanei pe la 30-40 de ani, iar simptomele apar pe la 60-70 de ani.

S.V. - Indiferent de condiṭiile de viaṭă?

I.S. - Da. Asta nu înseamnă că 100% din populaṭie are nevoie de operaṭie, dar 3-4% ajung sigur la neurochirurg. Acest procent din întreaga populaṭie este mare, aṣa că suntem suprasoliciṭi în acest domeniu.

S.V. - Există tratamente pentru aceasta, măcar să ṭi se îmbunătăṭească viaṭa ?

I.S. - Sigur, sunt operaṭii tot mai complexe. Pe una o execut frecvent: inserṭia de discuri artificiale.

S.V. - Pentru vertebrele tasate?

I.S. - Exact. Aṣa cum ortopezii înlocuiesc genunchii sau colul femural, eu înlocuiesc discurile afectate, cu o foarte bună rată de succes. In alte cazuri utilizez laser, ca să repar discurile. Sunt o grămadă de proceduri, pe care le-am perfecṭionat de-a lungul timpului, ajungând la mare eficienṭă.

Tehnologia se dezvoltă foarte repede, fiindcă populaṭia îmbătrâneṣte rapid ṣi  cererea e din ce în ce mai mare, problemele cresc la proporṭii astronomice. La ora actuală, tratamentele pentru demenṭa senilă ṣi Alzheimer nu sunt eficiente încă, dar pe coloană putem să facem enorm de mult. Datorită faptului că sistemul medical e aṣa de avansat, eu pot să operez pe o persoană de 80 de ani.

S.V. - Fără risc?

I.S. - Cu riscuri mici. Dar aceste operaṭii nu se pot face decât dacă ai un sistem, adică spital, anestezie, aparatură, o grămadă de lucruri mici, pe care nici nu le observi în sală, dar care contează. Eu pot să iau persoane de la 85 până la 90  ṣi ceva de ani, pentru o operaṭie destul de complexă, care trebuie făcută foarte repede, fiindcă ar fi o catastrofă să ṭii sub anestezie o persoană de asemenea vârstă, mai mult de două ore.

S.V. - Vă mai bateṭi capul, ca să zic aṣa, cu persoane de vârsta asta, dintre cei cu asigurări medii, nu dintre cei cu mulṭi bani? Sistemul mai acceptă investiṭia într-o persoană de vârsta a patra?

I.S. - Majoritatea persoanelor peste 65 de ani în America au asigurare de stat, care plăteṣte serviciile, dar  foarte puṭin.

S.V. - Cât plăteṣte statul ?

I.S. - Vă dau un exemplu : fac o operaṭie endoscopică pentru extirparea tumorilor de la glanda pituitară. Nu se vede nicio tăietură, căci se face intervenṭia prin nas, în nara dreaptă se introduce endoscopul, care e foarte subṭire, iar prin nara stângă, instrumentele necesare.  Operaṭia este foarte delicată, fiindcă este între cele două carotide, în centrul creierului ṣi lângă glanda pituitară. Vorbim de un spaṭiu sub un centimetru în total.

S.V. - Dv. vedeṭi pe ecran.

I.S. - Da. Ecranele sunt aṣa de fidele, încât văd mai bine pe ecran, decât prin microscop. E o tehnologie care îṭi dă acces ṣi siguranṭa că ceea ce vezi e foarte exact. Pot fi multe complicaṭii după operaṭie, căci te joci lângă hormoni, care afectează tot organismul.

Dacă ar fi candidat ṣi mi-ar spune aceste lucruri, aṣ ṣti că Ionuṭ Strugar nu doar că este expert în profesie, dar aṣ afla că înṭelege ṣi mecanismele economice, aflate în spatele perfprmanṭei profesionale

Ionuṭ Strugar - Revin la întrebarea pecuniară. Pentru o astfel de operaṭie, plus următoarele trei luni de zile de tratament, în care primesc ṣi 20 de telefoane cu întrebări de la un pacient, costul total este 900$.

SandaViṣan - Atâta plăteṣte pacientul?

I.S. - Atâta plăteṣte statul. Eu nu am voie să iau mai mulṭi bani de la pacient, cât zice statul, atâta primesc. Acolo nu se obiṣnuieṣte cu pliculeṭul. Eu am asigurare de malpraxis ṣi costuri mari. Secretarele mele sunt plătite cu 35$/ oră, plus beneficii. Am un staff de 75 de persoane, care trebuie plătite.

S.V. - Staff-ul cu care ce faceṭi ?

I.S. - Cum ar veni, e clinica mea acolo, unde primim pacienṭii, îi evaluăm, rezolvăm toată birocraṭia de stat ṣi de companii.

S.V. – Pot să întreb cât plătiṭi asigurarea de malpraxis?

I.S. - 80.000$ pe an, neavând nicio reclamaṭie. Cam jumătate din încasări acoperă costurile, iar jumătatea care mai rămâne sunt taxele, că acolo plătim cam 45-50% taxe. Aṣa că eu sunt plătit pentru asemenea operaṭie, plus perioada postoperatorie, cu 250$.

S.V. - Atunci de ce mai faceṭi această profesie ?

I.S. - O fac pentru pacienṭi. Ei ce să facă ? Nu îi pot trimite decâr la câṭiva alṭi doctori, care operează la fel de bine sau chiar mai bine decât mine ṣi în care am încredere.

S.V. - Intrebarea nu era personală, eu încercam să înṭeleg mecanismul. Dacă un doctor de calibrul dv. rămâne în buzunar cu 250$ după asemenea intervenṭie ṣi după ce asigură pacientul postoperator, mi se pare puṭin.

I.S. - Foarte puṭin. Noi ne putem face profesia ṣi susṭine sistemul, fiindcă asigurările private  încă plătesc rezonabil. Aṣa că putem acoperi 25% din volum pentru populaṭia cu asigurare de stat, fără a face prea multe concesii. Dacă am fi plătiṭi numai de stat, mai bine aṣ sta acasă ṣi aṣ repara singur ṭeava de la baie, decât să-i dau 200$ intalatorului.

S.V. - Ṣi atunci?

I.S. - Dacă s-ar ajunge la acel nivel, am fi aṣa cum sunt multe sisteme medicale din lume, în care nu mai găseṣti doctori. Chiar dacă ṣcolile produc, medicii pleacă în alte domenii, cum ar fi companiile farmaceutice, din cauză că nu pot sta cu venituri atât de mici. Atunci sistemele sunt distorsionate, cum presupun că e ṣi în România, ṣi atunci vin cu pliculeṭul, fiindcă cererea e mare, iar numărul doctorilor din sistem e mic.

S.V. - Sistemul american cum este, faṭă de cel european ?

I.S. - Sistemul american a fost ani de zile foarte bine dezvoltat, s-a investit enorm, mai ales la nivel de spitale, care sunt eficiente, faṭă de cele europene. O problemă în America sunt costurile, care sunt mari, fiindcă ṣi salariile sunt mai mari, la toate nivelurile, de la tehnician radiolog, până la asistentele medicale, care pornesc de la 40 ṣi ajung la 70 - 80.000$ pe an câṣtig pe an.

Nu cred că în Germania, Spania sau Italia e la fel. Sunt multe care, după 15 ani, câṣtigă peste 100.000$. Aṣadar, costurile sunt mult mai mari acolo.  Ṣi pentru că tot ce e mai nou apare întâi pe piaṭa americană.

Apoi există ṣi ideea asta a excepṭionalismului american, frecvent folosită în domeniul geopolitic, de putere, militar, etc. Ea e manifestă ṣi la nivelul sănătăṭii: cum se întâmplă o criză, o epidemie care produce panică mondială, toată lumea se uită spre America.

S.V. - Faceṭi ceva, li se cere.

I.S. - Invariabil America face ceva. Acuma sunt pe piaṭă zeci de medicamente ce tratează SIDA, care nu mai e o sentinṭă de moarte, a devenit o boală cronică.

S.V. – Totuṣi, medicamentele generice au preṭuri mari, inabordabile pentru infinit de mulṭii bolnavi din Africa.

I.S. - Filosofic vorbind, dacă te îmbolnăveṣti, dilema e: te plătesc cât vrei, numai ṭine-mă în viaṭă sau zici nu? America a rezolvat problema asta filosofică spunând: dacă găseṣti o soluṭie la o problemă mare, ai dreptul să câṣtigi sume imense. Rezultatul este că tot timpul există un american care găseṣte o soluṭie ṣi o vinde. Ṣi dacă nu este american ṣi vine din India sau China, vrea să o vândă americanilor, care doresc să plătească, pentru o perioadă de timp. După 10-15 ani aceste tratemente sunt invariabil distribuite mondial. Pentru omenire, în general, este un beneficiu.

Revin la excepṭionalismul american. Oricât îl schimbă legile, el trebuie să rămână aṣa, fiindcă răspunde la situaṭii de criză, prin stimulentul de profit, presupun, dar ṣi prin unul cultural. Sunt oameni care gândesc ṣi colaborează. Au învăṭat că numai aṣa rezolvi problemele.Este surprinzător că într-un sistem aṣa de competitiv în toate domeniile, de la arhitectură la finanṭe, nimeni nu ṭine ideile pentru sine, ci colaborează, asigurându-ṣi întâi drepturile intelectuale.

S.V. - Aṭi avut vreodată un eṣec?

I.S. - Multe eṣecuri. Cel mai greu lucru este să nu poṭi salva un copil. Acum, că sunt părinte, vă spun că e cea mai mare durere pe lumea asta: să vezi în faṭa ta o persoană care suferă. Să vezi o mamă, chiar ṣi pentru un copil de 50 de ani, cum îṭi cade în genunchi de durere  e insuportabil.

S.V. - Dar doctorii îṣi pot permite să empatizeze cu pacienṭii? Nu cumva e un element care te distrage de la rigorile profesiei?

I.S. - Sunt anumite metode de a prezenta familiei ṣtirile neplăcute. E similar cu tehnica marilor actori, care au capacitatea de a trece în 30 de secunde de la fericire la tragedie ṣi înapoi la fericire. O fac prin expresie, prin modul de a comunica. Există o manieră de a duce un om dintr-un loc în alt loc, minimalizând efectul dramatic ṣi acesta e unul din rolurile principale ale doctorilor, mai ales într-un domeniu unde eṣti zilnic în faṭa tragediei. Dacă aṣ fi ca soṭia mea, dermatolog, ar fi o fericire!

Tamara Strugar cu copiii, 2014 FOTO Arhivă personală

Dacă doctorul Strugar ar candida, aṣ afla despre el că nu face lucrurile doar pentru ziua de azi, ci că, având detenta intelectuală necesară, are simṭul construcṭiei în timp. Ṣi că este cu adevărat român ṣi creṣtin, dar fără a produce zgomot pe această temă.

Sanda Viṣan - Trăiṭi într-un mediu multicultural. Mitul melting pot-ului e depăṣit deja. Sunteṭi un american de origine română, căsătorit cu o sârboaică, copiii dv. sunt americani. Trăiṭi la New York, într-un oraṣ unde se întâlnesc toate naṭiile pământului, care interacṭionează în spaṭiul public. Nu ṣtiu în ce măsură ṣi în cel privat. Ce credeṭi, oamenii trăiesc cumva în enclave etnice?

Ionuṭ Strugar - In general trăim în enclave etnice, care interacṭionează între ele. Oamenii doresc să interacṭioneze, cu mici excepṭii. Revin la motivul care mă aduce în România: botezul copiilor.

Video la botezul copiilor Luca ṣi Mia Maria Strugar, Bucureṣti, 2014:

 

 

Ionuṭ Strugar - Fiecare naṭie are un fel de genă culturală, un mod de a gândi, un mod de a fi. In gena românească sunt foarte multe lucruri pe care le apreciez ṣi vreau să le transfer copiilor mei. Ei vor fi americani, dar dacă reuṣesc să le transfer această moṣtenire culturală, numai aṣa va fi o integrare multiculturală. Vor avea o cultură sârbească, care are anumite caracteristici comune cu cea românească, fiind totuṣi diferită, ṣi această genă românească, care este extrem de frumoasă. Eu pot să spun acest lucru, privind dinafară ṣi comparând.

Gena românească va subzista prin transfer, de la părinte la copil, iar lucrul este cu atât mai important cu cât lumea va fi tot mai împrăṣtiată. Nu vor mai fi români doar în România, vor fi peste tot în lume. Această moṣtenire este importantă pentru românii care pleacă. Ea trebuie să fie conṣtient transferată urmaṣilor, să devină parte din ei.

Nu în sensul a ceea ce noi numim jingoism, cum este acum naṭionalismul rusesc, militarist ṣi primitiv. Adevărata genă rusă există, exprimată în Cehov, Ceaikovski sau Borodin. Ruṣii simt această genă, cum ṣi noi o simṭim pe a noastră. Dacă ṣi copiii mei, ajunṣi la maturitate, vor simṭi această genă ṣi multiculturalismul va trăi în ei, înseamnă că am avut mare succes ca părinte.

Altfel, eu sunt genetic român. Numai pe dinafară apar american.

S.V. - Cum spuneṭi acest lucru? Aṭi trăit 43 de ani în alte părṭi ṣi doar 7 în România ṣi sunteṭi genetic român?

I.S. - Da, pentru că până la urmă, când eṣti pus în orice situaṭie, te întorci la fundamente, care sunt depuse foarte devreme în viaṭă. Copilul  ṣtie imediat, chiar înainte de a putea vorbi, ce e rău ṣi ce e bine. Morala este genetic creată, iar interacṭiunile culturale din copilărie le rămân oamenilor ṣi la maturitate.

S.V. - Mai e valabilă teoria conform căreia până la 3 ani învăṭăm mare parte din ce ṣtim într-o viaṭă?

I.S. - Nu. Invăṭăm toată viaṭa, dar cred că lucrurile de bază le înveṭi în primii 10 ani. Atunci te formezi ṣi toată viaṭa revii la acest strat profund.

S.V. - Să înṭeleg că cei care uită de această moṣtenire, integrându-se perfect –sau pretinzând aṣa- duc o existenṭă schizoidă ?

I.S. - Cred că duc o existenṭă mult mai săracă. In ei este o ruptură. Dacă pleci din România pe la 15 ani ṣi te desparṭi complet de trecut, presupun că, dacă eṣti foarte talentat ṣi adaptabil, poṭi să ṣtergi din tine ce a fost ṣi să adopṭi ceva nou, dar e foarte greu. Intâlnesc români în străinătate, care au locuit 20-30 de ani acolo ṣi n-am dubiu că-s români.

S.V. - Deṣi ei ar vrea să înṣele.

I.S. - E clar că sunt români, în felul cum gândesc, cum se exprimă, chiar în engleză. E amuzant, unii nu vor să aibă de-a face cu România ṣi sunt sigur că au motive. Dar lucrul acesta se întâmplă peste tot. Cred că jumătate din Hollywood este alcătuit din persoane care fug de trecutul lor, încercând să recreeze altceva.

Dar eu cred că e o greṣeală, pentru că există o mare parte bună în ceea ce avem în ṭara asta ṣi în istoria noastră ṣi e păcat să pierzi ce este al tău. Asta e moṣtenirea noastră.

Sanda Viṣan - Care e primul cuvânt în limba română, pe care l-a învăṭat nepotul de la dv.?

Veronica Strugar -Te iubesc.

Din păcate, doctorul John Strugar nu va candida la vreo poziṭie în statul român. Va continua, cu brio, să-ṣi facă profesia în America ṣi va purta, prin moṣtenirea românească ṣi sârbească transmisă copiilor săi, acest colṭ de Europă, în spaṭiul american ṣi, poate, al întregii lumi. Căci aceasta este identitatea zilei de mâine, cea a spaṭiilor deschise.

De aceea, încă din ziua de azi românii din toate colṭurile lumii ar trebui respectaṭi, nu îngrădiṭi, ca votanṭi. Fiindcă ei sunt deschizătorii căilor pentru lumea de mâine.