Un punct final pus marilor speranţe de odinioară

Vineri seara am aflat că dl. Bogdan Olteanu, încă viceguvernator al Băncii Naţionale a României, s-ar fi declarat a fi tare fericit. Firesc, de vreme ce îşi va petrece următoarele 29 de zile în arest la domiciliu în somptuoasa lui vilă din Snagov şi nu în arestul Direcţiei de Cercetări Penale.

Veştile bune de început de weekend referitoare la acelaşi produs uman coclit al vieţii politice româneşti post-revoluţionare nu s-au oprit însă aici. Dl. Bogdan Olteanu deja a hotărât. Aflat în clipa de cumpănă a alegerii  decisive „între bine şi rău”, cum ar spune protejatul său contra un milion de euro, dl Liviu Mihaiu, un ins de puţină vreme remiluit cu  o emisiune în prime time la TVR la care nu se uită nimeni, dl. Olteanu a ales, cu înţelepciunea de nepot de mare tartor comunist, binele. Nu doar al său, ci şi al BNR. Bogdan Olteanu va demisiona luni dimineaţa din postul cu care a fost pe nemerit cadorisit în 2009, în urma unui hatâr făcut pe socoteala Statului român de dl. Crin Antonescu predecesorului său la vârful PNL, dl. Călin Popescu-Tăriceanu. Odată actul demisie împlinit, dl Olteanu va începe ceea ce necondiţionat va fi „o viaţă nouă”.

Şi uite aşa, în acest chip cu iz de puşcărie, va lua sfârşit miraculoasa carieră a încă unuia dintre tinerii politicieni care, în prima parte a anilor 2000, îl gardau falnic pe încă şi mai falnicul domn Călin Popescu-Tăriceanu. Promiţându-ne tuturor dreptate şi adevăr pe pâine.

E vorba despre o sumă de inşi ce promiteau atunci dinamizarea, întinerirea, schimbarea din temelii nu doar liberalismului românesc, ci a întregului peisaj politic al ţării. Alături de dl. Bogdan Olteanu aflându-se alţi câţiva tineri domni precum Dan Motreanu, Relu Fenechiu, Cristian Adomniţei, Tudor Chiuaru ş.a. Mulţi dintre ei astăzi păziţi de gardieni că, deh!, de la a garda la gardieni în România distanţa s-a dovedit a fi nu tocmai foarte lungă.

Un alt fost tânăr politician din acelaşi lot, pe nume Cristian Boureanu, specializându-se în cotonogit de ospătari ce nu acordă respectul cuvenit unui fost fante de partid, în zilele noastre cam falit, răpus de datorii şi cu nervii la pământ din cauza condiţiei sale de amestec tragic, unii ar zice post-modern, de Pampon şi Crăcănel.  

Habar nu am şi nu e treaba mea să profeţesc cum se va termina povestea detonată printr-un denunţ bine simţit făcut de fiul unui fost angajat al lui Sorin Ovidiu Vântu. Recunosc că îmi scapă, pentru moment, motivele în virtutea cărora ar fi trebuit să-i dea fostul patron al Realităţii bani serioşi unui premier foarte apropiat de sfârşit de mandat pentru a-i numi un angajat într-o funcţie profund tincturată politic. Dar în care era mai mult ca sigur în acel moment de sfârşit de ciclu electoral că respectivul nu va sta mai mult de jumătate de an, chiar dacă ar fi avut competenţe în domeniu. Dl. Liviu Mihaiu şi goarna lui nu le aveau. Lucrul acesta îmi e mai mult ca sigur.

Pe de altă parte, mi se pare şi caraghios, dar şi suspect că respectivul fost guvernator ce se pretinde ziarist, plătit ca atare, în dispreţul abonaţilor, de falimentara TVR, se mai face şi azi încă o dată de râsul lumii pretinzând că nu i-ar fi fost cunoscut detaliul că firma Petrom Service era proprietatea lui SOV, stăpânul său. Şi a tovarăşului lui de mega-escrocherii pe nume Liviu Luca. Drept pentru care neştiutor şi inocent fiind a semnat înfiinţarea a două benzinării plutitoare aparţinând numitei Petrom Service.

Nu mă îndoiesc că justiţia va oferi răspunsuri la multe dintre întrebările ce sunt gata să pariez că se vor amplifica în zilele ce vin. Povestea întortocheată, adusă pe tapet începând de joi, anunţându-se a fi nu doar scandalul verii, ci un adevărat roman foileton în multe, în foarte multe părţi. Foileton al cărui ultim episod se va difuza, probabil, în ziua alegerilor parlamentare ce vor avea loc în toamnă. Dacă nu cumva vom avea parte atunci doar de un dătător de frisoane „va urma” ce va aduce în prim-plan în viitor alte şi alte personaje. Din prim- planul vieţii politice româneşti.  Căci SOV este mai productiv şi mult mai epic chiar decât Şeherezada.

Pentru moment, constat doar cum s-au evaporat în închisori „tinerele speranţe liberale” de acum mai bine de cincisprezece ani. Şi mai observ că Alinei Gorghiu, pe atunci simplă „rezervă la start”, îi revine acum misiunea de pune punctul final într-un prost remake al Marilor speranţe.