Un „protectorat” numit dorinţă

L. Tokes este un cetăţean român, care trăieşte cu trupul în România, dar cu sufletul la Budapesta. Altfel spus, el stă cu chirie în România, ca şi cum ar fi în deplasare aici, urmând să se întoarcă acasă, în ţara lui dragă sufletului, dar nu cu mâna goală, ci chiar cu o bucaţă din ţara-gazdă. „Parcă i-ar sta mai bine Transilvaniei dacă ar fi lipită de Ungaria”, visează el frecându-şi intens palmele.

Când a aprins flacăra (hai să-i zicem) revoluţiei pe la Timişoara, în 1989, cineva mi-a zis: ”Popa ăsta, ungur, este extraordinar!” Amândoi – doi proşti. Am crezut atunci că popa cel cu fustă se gândeşte la binele României. Dar, nu numai noi am gândit aşa, ci şi luminate feţe din fruntea ţării, care au hotârât la un moment dat să-l facă un fel de mână-dreaptă pe lângă mai-marele Parlamentului european. Şi ei, sărmanii conducători, tot nişte....(n-am spus-o, nu pot fi acuzat-s.a.).

Când s-a văzut în vârful piramidei democraţiei europene, româno-ungurul nostru, ameţit de înălţimea funcţiei, cum se întâmplă când atingi vârfurile munţilor Himalaia, s-a făcut că a uitat de unde a plecat. Au urmat numeroase atacuri la adresa ţării de adopţie (sau ”mamă”?), unele fiind făcute chiar după îmbrăţişări însoţite de trosnituri ale oaselor cu cei care l-au sprijinit să ajungă la Bruxelles, în condiţii de vagon clasa a I-a.

Un singur exemplu, din mai multe, ne este suficient: L. Tokes a declarat că, pentru el, Ziua Naţională a României e o zi de doliu. Toată lumea, inclusiv cea cu adevărat europeană, a rămas consternată. Şi România a simţit acelaşi lucru, la care s-a mai adăugat şi un sentiment de revoltă, dar care s-a stins ca flacăra unui chibrit la cimitir, când vrem să aprindem o lumânare şi bate vântul.

Mai nou, domnul pastor a declarat că Transilvaniei ar trebui să i se acorde un statut de protectorat din partea Ungariei mici, pentru a se face mare. I-a solicitat aceasta unui prieten de-al său , care se află la butoanele puterii în Ungaria şi care vine în România când vrea el, uitând să dea ”Bună ziua!”.

Oaspetele a jucat rolul miratului, dar trebuie să ia în consideraţie ceea ce îi spune românul lui, că al nostru nu e. Adică, ce mai tura-vura, cei doi nu s-au înţeles dinainte, totul a fost neprevăzut, o surpriză... de infarct pentru cardiacii români.

Există o instituţie nerecunoscută oficial, numită în bătaie de joc ”Radio-şanţ” (în care eu nu cred), înfiinţată în comunism, care mai funcţionează şi acum. Acolo lucrează amicul meu, cel de mai sus care l-a lăudat pe popa Tokes, iar acum îl blestemă. Ce îmi spune el? Că, de fapt, aceste declaraţii ce se vor incendiare, sunt nişte presiuni la adresa celor două Palate, venite din exterior, în urma cărora România ar trebui să recunoască Kosovo. Satisfacţia Ungariei ar fi uriaşă, ştie ea de ce.

Ar fi timpul, spune puternicul exterior, ca România să renunţe la poziţia ei oficială, de mai mulţi ani, de nerecunoaştere a statului Kosovo, care ne situează alături de Federaţia Rusă. Dar, poziţia noastră a început să fie privită cu rezerve de către unele state prietene, începând cu SUA.

Acolo, în nişte cancelarii, se fac unele calcule, la care România nu prea are acces. Ce facem? Din nou, suntem la mijloc. Din nou, momentul poate fi comparat cu o ”întoarcere a armelor”, numai că de data aceasta, am putea îndrepta armele chiar împotriva noastră.

Şi în această privinţă, la noi se întâmplă numai ca la români: un Palat ar vrea, iar celălalt nu. Chiar dacă nu cred o iotă din ce îmi spune, amicul continuă: de acest subiect nu sunt străine nici cele două personalităţi, un american şi un rus, şefii spionilor lor, care au efectuat recent vizite fulger la Bucureşti.

Pure speculaţii! – se aude dintr-o tabără nevăzută, dar numeroasă. Şi eu cred la fel, dar nu chiar 100%. Iar procentul mai mic ascunde un gram de adevăr în mod sigur.

Spusele pastorului Tokes au produs fiori pe scena politică românească. Tot mai atenţi la procesele pe care şi le pregătesc unii altora, la dosarele din fişete care urmează să fie scoase la o anumită comandă, liderii noştri au cam uitat de ţara pe care trebuie s-o vegheze şi s-o conducă.

De peste 23 de ani, România a fost guvernată sporadic din aceleaşi motive: lupta pentru putere şi dorinţa de căpătuire a politicienilor. Au fost şi analişti politici, dar şi unii lideri care au atras atenţia asupra pericolelor care vin din partea minorităţii maghiare, dar glasul lor s-a făcut tot mai puţin auzit în ultimii ani. Apoi, s-au stins.

Nu se ajungea aici dacă aveam o clasă politică atentă, responsabilă şi cu o pregătire intelectuală pe măsură. Acum, drept rezultat al unei prestaţii jalnice în gestionarea problemelor ţării, obrazul românilor roşeşte în faţa unor asemenea impertinenţe, care trebuie taxate ca atare cu maximă urgenţă de cei îndreptăţiţi să o facă.

Este foarte ciudat că România s-a împărţit din nou în două: unii susţin că nu e niciun fel de problemă, să-l lăsăm pe Tokes să latre liniştit la Lună, că nu se mai pot modifica graniţe în ziua de azi, iar alţii, dimpotrivă, susţin contrariul.

Oricare ar fi adevărul, un lucru e de constatat: România tace sau face paşi înapoi în această situaţie nedorită, în timp ce ideea „protectoratului”, dacă va câştiga teren, se poate transforma în orice, oricum nedorit.