Ciocnirea civilizaţiilor? La muzeu şi în pahar? Aşa s-ar părea. Presa italiană s-a repezit cu comentariile, urmată îndeaproape de cea franceză. Mişcările politice antieuropene şi eurosceptice au prins glas: „ne e ruşine cu arta noastră?“; „e o cedare ruşinoasă!“; „o să ne acoperim statuile cu burqa?“. Dinspre partea cealaltă, progresistă, glasuri ceva mai timide relativizează chestiunea, vorbind despre interesele reciproce, reluarea relaţiilor cu Iranul, compromisurile necesare ş.cl. Protocolar, primarul Romei a spus, cu ocazia vizitei lui Rohani, că Italia şi Iranul au ceva în comun: sunt „două mari puteri ale culturii“.

Nu vi se pare cam previzibil totul? Mie da. Bineînţeles că preşedintele Iranului nu acceptă nudul şi vinul. Bineînţeles că antieuropenii vor profita de orice ocazie pentru a spune că valorile europene se duc de râpă. Bineînţeles că moderaţii şi progresiştii vor încerca, fiecare pe limba şi în ideologia lui, să relativizeze problema, să vadă „partea bună”, să invoce necesitatea compromisului (care e fundamental pentru funcţionarea democraţiei şi pentru netezirea asperităţilor; dar asta în democraţie). Bineînţeles că, la sfârşit, toată lumea va socoti valoarea contractelor semnate între ţările europene şi Iran. Bineînţeles că, după nu prea mult timp, „scandalul” statuilor acoperite va fi uitat de cea mai mare parte a opiniei publice (cine-şi mai aminteşte azi, de pildă, că acum câţiva ani reprezentaţia unei opere de Mozart a fost anulată la Berlin pentru a nu-i leza pe musulmani?).

Dar paharul de vin lipsă şi statuia băgată-n cartoane se adaugă la războiul simbolic de lungă durată pe care Europa îl tot pierde. Şi nu mă duc cu gândul atât de departe, nu aduc vorba de “ciocnirea civilizaţiilor” sau alte asemenea noţiuni grele, încărcate de sensuri. Nu. Mă gândesc la chestiuni mai degrabă mici, tehnice, terre-a-terre.

Pentru a evita situaţia – totuşi, ridicolă – pe care au creat-o (să vorbească despre „puterea culturii” din mijlocul unor valori culturale acoperite, deci cenzurate), cei care au organizat vizita puteau găsi altă soluţie. Capitoliul este nu doar un simbol puternic al civilizaţiei europene, ci locul originar al Europei unite, căci la Capitoliu s-au semnat, în 1957, Tratatele de la Roma, care au pus bazele Comunităţii Economice Europene. Nu putea fi invitat preşedintele Rohani în alt loc, ceva mai “neutru” din punct de vedere simbolic? Bunăoară, la Pallazzo Chigi, sediul Consiliului de Miniştri. Sau într-unul din nu-ştiu-câtele-palate de care e plină Roma.

Vizitele la nivel înalt se negociază dinainte între diplomaţii celor două părţi. Nu s-a putut negocia un alt loc şi un alt traseu, astfel încât preşedintele Rohani să nu fie ruşinat de vederea statuilor dezbrăcate? Eu cred că da. De ce nu s-a făcut aşa? N-am cum să ştiu asta, dar din rezultate se vede că diplomaţii iranieni au fost mai buni decât cei italieni. Probabil că italienii au vrut, invitându-l pe Rohani într-un loc simbolic puternic al Europei, să-i dea importanţă, să-l îndulcească, să-l bage în seamă, să-i arate că vremea sancţiunilor a trecut şi acum ne purtăm frumos unii cu alţii şi-avem încredere. Prin două detalii bine ţintite – Orientul e, totuşi, mai bun şi mai competent când e vorba de detalii – Rohani a întors războiul simbolic în favoarea sa. „Puterea culturală” a Iranului a fost mai eficientă de data asta. Italia a ieşit prost (şi Europa o dată cu ea).

Mă tem că, la fel ca diavolul, „ciocnirea civilizaţiilor” se ascunde în detalii. Dincolo de orice luări de poziţie şi comentarii, ideologice sau nu, geostrategice sau nu, eurosceptice sau europragmatice, statuile acoperite şi renunţarea de a pune vin pe masă sunt, pentru mine, nişte detalii care-mi sugerează că se pierde, sub ochii noştri, prin grija liderilor politici, tehnocraţilor şi negociatorilor europeni, o importantă valoare europeană: simţul ridicolului. Cum să accepţi să acoperi statuile uite-aşa, că vrea cineva (indiferent cine-ar fi)? E ridicol!